"Tot Israelul" salvat

 "În parte, Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra plinătatea neamurilor.

 Şi în felul acesta, tot Israelul va fi mântuit" (Rom. 11:25, 26).

•   Cine este "tot Israelul" care va fi mântuit?

•   Presupun aceste cuvinte că fiecare membru în viaţă al Israelului natural

        se va întoarce la Cristos după strângerea bisericii?

•   Sau cel puţin că va exista o reacţie în masă la o dată în viitor?

    Deşi această vedere a devenit populară în escatologia evanghelică şi evenimentele din Israel continuă să fie urmărite cu interes, discuţia care urmează va arăta că lucrurile stau altfel.

    Pentru a înţelege cuvintele din Romani, capitolele 9-11, va trebui mai întâi să precizăm sensurile în care s-ar fi putut referi apostolul Pavel la "Israel" în acest pasaj. Vom lua în discuţie trei sensuri:

    1. Israelul natural (descendenţii lui Avraam prin Isaac şi Iacov)

    2. Israelul spiritual (biserica compusă din evrei şi naţiuni, care a înlocuit Israelul ca popor al lui Dumnezeu)

    3. Israelul lui Dumnezeu (poporul promisiunii făcute lui Avraam - reprezentat până la Isus de Israelul natural, iar după aceea de Israelul spiritual)

    În cele ce urmează vom analiza argumentele pro şi contra pentru fiecare dintre aceste sensuri.

1. Israelul natural.

    a) Tema discuţiei lui Pavel este preocuparea şi dorinţa lui ca propriul popor, Israelul natural, să fie salvat (9:1-3; 10:1-3; 11:1-3, 13, 14, 28-31).

    b)  Dacă presupunem că "tot Israelul" menţionat de Pavel este Israelul natural atunci, în context, sensul calificativului „tot” este de toate părţile acestuia: cei aleşi (rămăşiţa) şi ceilalţi. Romani 11:5, 7 face această distincţie: "Tot aşa şi în timpul de acum este o rămăşiţă potrivit alegerii harului... Israel [ca întreg] n-a căpătat ce căuta, dar cei aleşi au căpătat, pe când ceilalţi au fost împietriţi". "Tot Israelul" înseamnă deci tot Israelul natural compus din aceste două părţi. Pavel a mai folosit această împărţire la începutul disertaţiei lui când a zis: „Nu toţi cei din Israel sunt Israel”, înţelegând aceleaşi două părţi. În versetele 25 şi 26 ”tot” este în opoziţie cu „în parte”, aşa cum „împuţinarea” este în opoziţie cu „plinătatea” în versetul 12.

    Desigur extinderea salvării la "tot" Israelul este doar în sensul sensibilităţii şi deschiderii faţă de salvarea prin credinţa în Isus Cristos, nu al salvării individuale a fiecărui israelit natural, pentru că Pavel spune şi despre naţiuni că au găsit dreptatea salvatoare prin credinţă şi nu a presupus că fiecare individ al naţiunilor a fost astfel salvat (9:30, 31). De asemenea găsim în context expresiile la fel de generice "mântuirea naţiunilor" şi "bogăţie pentru lume" (11:11,12) şi nu înţelegem prin ele că fiecare om din aceste clase a fost salvat.

   c) Cuvintele din 11:28 arată fără echivoc că subiectul logic este Israelul natural sau o parte a acestuia: "În ce priveşte Evanghelia ei sunt vrăşmaşi". La fel se poate presupune şi despre cuvintele anterioare: "În parte, Israel a căzut într-o împietrire", pentru că aici Israelul este în antiteză cu "naţiunile".

    d) O problemă aparte este maniera salvării. Pavel spune: "În felul acesta, tot Israelul va fi mântuit". Dacă Israelul este cel natural, ne aşteptăm ca procedura de salvare descrisă în versetele anterioare să se poată aplica cu succes la acesta. El spune că naţiunile trebuie să intre într-un număr deplin sau suficient, pentru ca împietrirea „în parte” să înceteze, Israel revenind atunci în totalitate la nivelul de sensibilitate ridicat al naţiunilor. În acest fel mântuirea ar deveni productivă pentru "tot" Israelul aşa cum este productivă pentru naţiuni.

    e) Cauzele poticnirii, împietririi şi lepădării trebuie căutate în mândria israeliţilor de a fi copiii lui Avraam. Ei au considerat drept o insultă înfierea spirituală pe care le-a propus-o Cristos. După strângerea unei rămăşiţe alese, împietrirea a devenit şi mai evidentă când pe câmpul lor nu mai era prea mult de cules şi apostolii au început să se îndrepte spre naţiuni. „Numărul deplin” al naţiunilor ar putea însemna în acest caz un număr mare sau comparativ mai mare care să stârnească invidia şi astfel sensibilizarea şi salvarea Israelului. Mai puţin probabil „plinătatea” s-ar putea referi (1) la un număr prestabilit de Dumnezeu şi alocat naţiunilor, (2) la un număr înlocuitor al ramurilor tăiate din măslinul simbolic sau (3) la un număr suficient pentru a echilibra procentual ponderea de evrei în biserică.

    Gelozia provocată de intrarea masivă a naţiunilor trebuie să ducă la sensibilizarea şi salvarea în măsură egală a Israelului. Pavel a considerat că poate stârni deja gelozia israeliţilor prin serviciul de evanghelizare la naţiuni. "În orice fel, dacă este cu putinţă, caut să provoc gelozia celor din poporul meu şi să mântuiesc pe unii dintre ei" (11:14). Acest mod de acţiune al lui Pavel arată că încetarea împietririi nu trebuie considerată punctual, ca o dată escatologică în viitor. Ea încetează treptat pe măsură ce, prin eforturile de evanghelizare, naţiunile ating "numărul deplin" la care s-a gândit Pavel, număr capabil să inducă 'invidia'. Acest lucru trebuie să se fi întâmplat în secolul întâi probabil în jurul anului 70 e.n., ţinând cont de timpul când a scris el epistola către romani. În acel an mândria naţională a evreilor a fost grav lovită când au pierdut multe din lucrurile care aparent le dădeau întâietate (9:4, 5). În orice caz, încă înainte de distrugerea Ierusalimului şi a templului apostolul a considerat că Evanghelia fusese deja „vestită întregii creaţii de sub cer” (Col.1:23). Nu se poate dovedi că în cele aproape două milenii care au trecut israeliţii nu s-au convertit la Isus sau că au făcut-o într-o proporţie mai mică decât islamicii sau alţii.

    f) Pavel vorbeşte şi despre "lepădarea" lui Israel (11:15). Acest act nu are sens decât pentru Israelul natural: respingerea lui ca popor "ales", dar păstrarea sau nelepădarea unei rămăşiţe din care făcea parte şi Pavel (11:1-5). În urma "lepădării" sau „alunecării”, Israelul natural nu trebuia să cadă mai jos decât toate celelalte naţiuni. Asemenea întregii lumi care beneficia de răscumpărare, Israelul (cu excepţia rămăşiţei) devenea "mort" în ochii lui Dumnezeu, mort în păcate ca şi locuitorii Sodomei (9:29), dar cu posibilitatea să fie primit înapoi. Orice "primire" înapoi însă trebuia să se facă prin acceptarea individuală a lui Isus şi a înfierii venite prin el, ceea ce însemna "viaţă din morţi" pentru copiii lui Avraam (Efes. 2:1).

   g) Posibilitatea realtoirii în orice moment a ramurilor naturale, este prezentată de Pavel ca fiind taina pe care le-o împărtăşeşte el (11:22-25). Aceasta face ca subiectul logic în versetele 25, 26 să fie revenirea Israelului natural din necredinţă şi împietrire.

   h) O expresie mai dificil de aplicat la Israelul natural este "împuţinarea" menţionată de Pavel în 11:12: "Dacă deci căderea lor a fost o bogăţie pentru lume şi împuţinarea lor o bogăţie pentru neamuri, ce va fi plinătatea lor?" Împuţinarea trebuie să fie în sens numeric, pentru că este pusă în contrast cu numărul deplin. Dar Israelul natural nu s-a micşorat când a fost aleasă pentru salvare numai o rămăşiţă. Cel ce s-a micşorat a fost Israelul lui Dumnezeu.

2. Israelul spiritual.

    Pentru a defini conceptul de Israel "spiritual" vom apela la cuvintele din Romani 9:6 care spun:  "Nu toţi cei care provin din Israel sunt Israel şi măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copii.. aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu, ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă". (Vezi şi 10:12) .

    Dacă expresia "tot Israelul" din capitolul 11 se referă la un asemenea Israel spiritual, atunci părţile care îl compun trebuie să fie rămăşiţa israelită şi naţiunile care au devenit împreună "copii ai lui Dumnezeu" şi „sămânţă” prin acceptarea lui Isus. Ilustraţia măslinului menţionată anterior de Pavel este singura care ar putea introduce Israelul spiritual ca subiect logic. Altoirea unor ramuri sălbatice dintre naţiuni a fost, în acest caz, modul de salvare, adică de completare a Israelului spiritual dorit de Dumnezeu. Pavel spune: "în felul acesta, tot Israelul va fi mântuit".

    Există însă un număr de obiecţii:

   1. Măslinul se dezvoltă încă de la Avraam, pe când Israelul spiritual, aşa cum l-am definit, există numai de la Isus. Ramurile măslinului sunt „naturale” şi „sălbatice”, pe când în Israelul spiritual „nu este nici o deosebire între iudeu şi grec” (10:12).

    2. În context se vorbeşte despre Israelul natural. Vrăjmăşia, împietrirea, gelozia sunt reacţii ale Israelului natural.

    3. Expresia "în felul acesta, tot Israelul" nu apare imediat după ilustraţia măslinului [care ar fi Israelul spiritual], ci după o menţiune a Israelului natural. Acesta, se spune în text, nu poate fi salvat datorită împietririi în care a căzut, dar această stare va înceta când (sau dacă) va intra numărul deplin al naţiunilor. "În felul acesta tot Israelul va fi salvat”. Adică, nu prin altoirea de ramuri înlocuitoare într-un Israel spiritual, ci prin altoirea de atâtea ramuri sălbatice în Israelul lui Dumnezeu, până la invidia şi sensibilizarea salvatoare a celor naturale tăiate.

3. Israelul lui Dumnezeu.

    Am definit Israelul lui Dumnezeu ca poporul promisiunilor făcute lui Avraam. Acest Israel a fost reprezentat până la Isus de Israelul natural. Măslinul reprezintă foarte bine acest Israel al lui Dumnezeu datorită rădăcinii şi timpului mare acoperit. Naţiunile participă prin altoire, alături de Israelul natural, la împlinirea promisiunii, chiar dacă în valuri care se provoacă sau se motivează unul pe altul. Pavel recunoaşte „adâncul bogăţiei înţelepciunii lui Dumnezeu” în salvarea lumii când spune: „După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, iar acum, prin neascultarea lor, aţi căpătat îndurare, tot aşa şi ei n-au ascultat acum, pentru ca, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare” (11:30-33).

Concluzie:

    Din discuţia de mai sus reiese că apostolul Pavel a avut o idee neechivocă în minte, când a spus „tot Israelul va fi mântuit”. El s-a referit la Israelul natural în sensul revenirii unora din împietrirea provocată de căderea de la poziţia privilegiată. Tema generală urmărită de el, contextul cel mai apropiat, argumentarea, ca şi încheierea pe care o face, susţin toate această concluzie.