“Sclavul fidel și prevăzător”

(Matei 24:45-47)

    De-a lungul secolelor au existat persoane sau grupuri de persoane care au ridicat pretenția de a fi „sclavul fidel și prevăzător” din ilustrația lui Isus de la Matei 24:45-51. La întoarcerea lui, Stăpânul din ilustrație urma să-l numească pe acest sclav responsabil peste toate bunurile lui.

    Această poziție de mare autoritate este reclamată astăzi de numeroși pretendenți. Unele biserici se consideră organizația exclusivă a lui Dumnezeu care îndeplinește acest rol. Întrebările care se ridică sunt evident numeroase: S-a întors deja Stăpânul? Poate fi identificat astăzi sclavul fidel și eventual sclavul rău? Sunt acești sclavi persoane individuale sau organizații? Este corect ca o persoană sau un grup de persoane, în speță o organizație, să se autoidentifice cu un personaj presupus profetic așa cum este sclavul fidel și prevăzător din ilustrația lui Isus? Are Dumnezeu persoane alese sau o organizație și le folosește ca un instrument sau o modalitate de a trata cu oamenii?


    Întrebat în legătură cu prezența lui viitoare, Isus a menționat, printre alte indicii, ilustrația cunoscută a „sclavului fidel și prevăzător”. Nimeni nu cunoaște ziua și ceasul venirii lui Fiului Omului (Mat. 24:30, 36). Odată prezent însă, el va pronunța două judecați în această ordine:

    1. asupra celor din casa lui (24:37-25:30) și

    2. asupra popoarelor (25:31-46).

Ilustrația despre sclavul fidel și prevăzător (24:45-51) se referă la prima judecată:

   „Care este deci sclavul fidel și prevăzător pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, să le dea hrana la timp. Ferice de sclavul acela pe care stăpânul său la venirea sa îl va găsi făcând așa! Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale. Dar dacă acel sclav rău zice în inima lui: ‘Stăpânul meu întârzie să vină’ și va începe să bată pe cei care sunt sclavi împreună cu el și să mănânce și să bea cu bețivii, stăpânul sclavului aceluia va veni în ziua în care el nu se așteaptă și în ceasul pe care nu-l știe, îl va tăia în două și îi va da partea împreună cu fățarnicii: acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților.” (NW) [1]

[1] În Luca 12:42-44 regăsim ilustrația aproape în aceleași cuvinte. Sclavul este numit aici „administrator”, iar hrana distribuită „măsură de grâu”.

 

Scopul ilustrației

    Ilustrația are ca temă vigilența și se adresează tuturor creștinilor așa cum se vede din cuvintele care o preced: „De aceea și voi fiți gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiți” (24:44).[2] Ilustrația a fost dată în cadrul răspunsului complex la întrebarea „Care va fi semnul prezenței tale și al încheierii sistemului de lucruri?”. Astfel ea este o parte a ‘semnului’ și descrie două tendințe ce vor putea fi observate în lumea creștină chiar înainte de venirea lui Cristos.

[2] Luca menționează că Petru l-ar fi întrebat la acest moment pe Isus: „Doamne, pentru noi spui pilda aceasta [una anterioară pe aceeași temă a vigilenței] sau chiar pentru toți?” Isus a replicat povestind pilda administratorului fidel și prevăzător. În Marcu Isus își încheie răspunsul cu cuvintele: „Ceea ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheați!” (Mar 13:37).

 

Identitatea sclavului

1. Derivând din tema generală a ilustrației:

    Formularea generică („Cine este deci sclavul…Ferice de [el]…”[3]) stabilește o oportunitate pentru fiecare creștin, dar și o provocare, să acționeze fidel și prevăzător referitor la modul în care așteaptă revenirea Stăpânului.

2. Derivând din detaliile ilustrației:

    Un sclav este pus peste ceilalți slujitori din casă să le distribuie hrana la timp.[4] O situație ce se regăsește în organizarea congregației creștine. Fiecare creștin este un administrator pus în slujba celorlalți și are sarcina să împartă hrană spirituală (1 Pet. 4:10, 11). Separarea între ‘sclavul pus’ și 'ceata slugilor’ este dificilă în afara ilustrației, deoarece nu se precizează rolul celui de-al doilea grup (ce ar trebui să facă pentru a se achita de responsabilități).[5] Nu era prevăzut nici un aranjament în biserică care să împartă creștinii în clerici și laici.

[3] Unii au văzut în retorică o aluzie la dezbaterile aprinse ce aveau să urmeze în lumea creștină pe tema identității sclavului fidel. Totuși Isus nu avea în vedere acest gen de provocare așa de parcă ar exista creștini vizați de ilustrație sa facă ceva în afara celor prefigurați de sclav. Acest aspect unilateral al responsabilității  se vede din continuarea frazei: „Ferice de (el)”, nu 'ferice de ei'.

[4] Isus putea folosi în principiu orice sarcină administrativă de lungă durată pentru a ilustra fidelitatea, așa cum se vede din celelalte ilustrații din context. Dar a folosit una a cărei aplicație în congregația creștină este imediată.

[5] În ilustrație „clasa” care dă hrana la timp este reprezentată de o persoană, iar cea care o primește de un grup, dar un grup este deja o clasă, ceea ce anulează teza avansată de unii a două clase.

 

Istoric

    Persoane individuale ca și grupuri de persoane au îndeplinit cu fidelitate rolul sclavului începând din secolul I la diferite nivele de autoritate în congregația creștină. În timp s-a ridicat însă o elită cu atribute rezervate.[6] Creștinismul s-a dezbinat și s-a ramificat în cursul secolelor datorită neînțelegerilor interne și au apărut „sclavi” rivali care au ridicat și ridică pretenția că îndeplinesc acest rol, unii chiar într-un mod exclusiv.[7] Isus a vorbit și despre un sclav rău. Pretenția de autenticitate va putea fi confirmată însă doar la întoarcerea „stăpânului”.

   „Iată cum trebuie să fim priviți noi: ca niște slujitori ai lui Cristos și ca niște administratori ai tainelor lui Dumnezeu. Încolo ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios…De aceea să nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse ale întune-ricului și va descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare își va primi lauda de la Dumnezeu” (1 Cor. 4:1-5).

[6] Au existat și există creștini care își probează legalitatea ca și clasă rezervată, făcând caz de numirea directă dată de către stăpân în secolul I, adică de continuitatea milenară a congregației religioase, sau insistă pe vocația în pregătirea și administrarea hranei (hirotonisire, școli teologice). Alții aduc ca „probă” a autorității legătura directă, la zi, cu „stăpânul” pentru comunicare (inspirație, conducere divină), ceea ce face din sclav un instrument pentru administrarea situației de la distanță, dar în ilustrație acest lucru nu este arătat, sclavul neavând nici o legătură cu stăpânul cât acesta este plecat.

[7] Ei motivează pe drept că sclavul lăsat de Isus nu-și îndeplinește atribuțiile. Teoretic exista posibilitatea ca acesta să se îmbolnăvească, să moară sau să devină infidel. În acest caz un altul i-ar fi luat locul. Este de notat că recunoașterea dată de stăpân la întoarcere nu confirmă persoana, ci activitatea, ceea ce sugerează că numirea inițială nu contează atât de mult în raport cu îndeplinirea cu fidelitate a sarcinii „Ferice de sclavul acela pe care stăpânul la venirea lui îl va găsi făcând așa [nu: pe care l-am numit eu]”.

 

Identificări greșite

     Identificarea sclavului cu o singură persoană sau cu biserica creștină ca și clasă ridică unele probleme de aplicare.

    1. Cazul unei persoane singulare în rolul sclavului este invalidat de timpul lung care s-a scurs de la ‘plecarea’ lui Isus până astăzi - mai lung decât viața unui om. 

    2. Cazul unei clase numite în secolul I, de exemplu o elită clericală sau biserica în ansamblu, este invalidat de context. În Matei 24 și 25 se arată că la venirea lui Isus vor exista două clase sau grupe de creștini: una vigilentă și fidelă, și una nu. Dar în ilustrație cei doi sclavi nu pot exista simultan [cel puțin nu ca și sclavi numiți de stăpân în casa lui]. Sclavul numit este unul și el se poate dovedi fidel sau nu.

 

Creștini ‘fideli și prevăzători’ și creștini ‘răi’

    Sclavul nu poate reprezenta o clasă cu caracteristici predefinite care trec automat asupra membrilor ei, de exemplu fidelitatea. Ci invers. Orice grup, ca și biserica în ansamblu, depinde în orice moment de elementele instabile care o compun: creștinii, care se dovedesc fideli sau infideli.[8] În loc să numească o clasă neschimbătoare prin câțiva reprezentanți ai ei, Isus îl ‚pune’ pe fiecare creștin în parte ca slujitor cu responsabilități în „casa lui Dumnezeu” când acesta se botează (1 Tim. 3:15). Fidelitatea este cerută fiecărui creștin până la venirea lui Isus sau până la moartea individuală a fiecăruia (Apoc. 2:10), și ea va fi evaluată tot individual atât pentru cei care au murit cât și pentru cei în viață la întoarcerea lui (Apoc. 22:12). Când sclavul fidel este răsplătit și ‘pus peste toate averile’, sensul este același: fiecare individual, nu o clasă milenară prin ultimii ei reprezentanți. Altfel, dacă ultimii membri ar fi infideli, oricât de puțini ar fi aceștia, Isus ar trebui să judece întreaga clasă ca infidelă și fiecare membru individual și-ar pierde răsplata![9]

[8] Nu este corect să spunem „clasa sclavului fidel și prevăzător”, ci eventual „clasa creștinilor fideli și prevăzători” ilustrați de sclav. Asta dacă nu vrem să dăm o aură mistică de infailibilitate acestei ‚clase’. În primul caz de exprimare însușirile stabile ale sclavului sunt trecute asupra  fiecărui membru al clasei, ceea ce nu corespunde cu realitatea. După această regulă, „clasa” Petru ar însemna totalitatea creștinilor impulsivi. Dar aceștia nu alcătuiesc un grup organizat separat și nici nu rămân impulsivi toată viața lor.  În al doilea caz de exprimare, clasa este definită pe baza însușirilor comune ale  membrilor ei, ceea ce corespunde procedeului clasificării din logica formală.  O asemenea abordare a noțiunii de clasă este în acord cu posibilitatea arătată de Isus în ilustrație ca sclavul fidel pus de el să devină în timp infidel, pe măsură ce tot mai mulți creștini coboară standardele și renunță la vigilența lor, modificând astfel însușirile generale ale clasei.

[9] Referitor la obiecția că este imposibil ca fiecare creștin individual să fie pus peste „toată averea”, care este numai una, trebuie spus că elementele ilustrației nu se amestecă cu realitatea. În ilustrație avem un singur sclav răsplătit și o singură avere, în realitate avem mai mulți creștini și mai multe locuri alături de Isus în regatul mesianic. (Compară cu Apoc. 5:10 unde expresia „ei vor împărăți peste pământ”, nu implică o împărțire pe loturi a pământului.)

 

Timpul împlinirii

    Sclavul fidel este găsit de Isus la venirea lui „făcând așa”, adică dând hrana la timp corpului de slujitori din casă. Sclavul rău este surprins de sosirea lui Isus, „în ziua în care nu se așteaptă și în ceasul pe care nu-l știe”, acționând infidel. Aceasta înseamnă că ilustrația se împlinește pentru "ambii" sclavi pe parcursul necazului celui mare care este descris în Matei 24 ca precedând venirea lui Cristos. Referirea principală este, așa cum am văzut, la persoane și grupuri care își asumă rolul sclavului fidel de-a lungul timpului pe măsură ce se botează, tocmai pentru că este nevoie, pentru că alții care făceau acest lucru adorm în moarte ori se dovedesc infideli.[10] Desigur și cei infideli pot susține că îndeplinesc rolul sclavului numit. Ei ar putea fi priviți ca un întreg grup organizat. În aceste condiții este oare posibilă recunoașterea sclavului bun sau autentic înainte de judecata pronunțată de Isus? Cu greu! Totuși caracteristicile celor doi sclavi au putut fi sesizate în lumea creștină de ochii cu acuitate spirituală încă din primele secole, poate chiar de la scurt timp după plecarea’ Stăpânului (comp. Apoc 2:18-20). În timpul necazului celui mare însă fidelitatea și infidelitatea vor marca atât de pregnant acțiunile creștinilor încât cei doi „sclavi” vor putea fi identificați cu ușurință ca două grupe de creștini în opoziție flagrantă și vor fi astfel chiar un ‘semn’ pentru iminența venirii lui Isus.

[10] Aceasta nu exclude faptul că ‘plecarea’ lui Isus a avut loc în secolul întâi și tot atunci, în sens special, o numire a creștinilor în viață în postura de sclav fidel însărcinat să dea hrană la timp (comp. Mat. 28:18-20).

 

De ce „fidel și prevăzător”?

   Fidelitatea sclavului este față de stăpânul său. Este calitatea inițială pentru care a fost ales. Ea se poate dovedi autentică sau o mască afișată cu ipocrizie. În cazul bun, sclavul nu profită de timpul lung [datorită întârzierii] în care nu este controlat, pentru a-și impune cu violență autoritatea asupra celorlalți sclavi și a risipi mijloacele stăpânului în interes propriu. El este atent să distribuie hrana „la timp”, ceea ce implică conștiinciozitate și sacrificiu. Prevederea îl face să se gândească la viitor spre binele lui și a celor pe care îi slujește.[11] El știe că ‘ziua și ora întoarcerii stăpânului sunt necunoscute’, astfel că nu speculează pe această temă „în inima lui”. Sclavul rău cade însă în cursă. El ajunge la concluzia că stăpânul „întârzie” un timp. Aceasta îi dă posibilitatea să-și facă de cap, urmând să mușamalizeze lucrurile în ultimul moment.[12] El nu numai că se demască a fi infidel și ipocrit, dar arată în primul rând că îi lipsește prevederea. Din cauza atracției puterii și a intoxicării cu alcool, nu se poate redresa la timp și astfel nu este găsit „făcând așa” cu privire la sarcina primită de a distribui hrana.

[11] Formularea din Luca “administratorul fidel, cel prevăzător” pare să arate că ‘prevederea’ era un atu important al sclavului care s-a dovedit fidel.

[12] Dacă creștinii și-ar spori fidelitatea și zelul pentru că presupun apropierea întoarcerii lui Isus sau chiar o data exactă a acesteia, se pare că ar avea o problemă asemănătoare sclavului rău în legătură cu motivația. Cuvântul grecesc pentru „rău”, kakos, înseamnă rău din punct de vedere moral, ca și caracter.

 

Cine este 'bătut' și cum?

    Cel ce bate este sclavul rău. Pentru că în ilustrație nu există simultan doi sclavi în casă, nu sclavul bun este cel bătut de sclavul rău. Ci restul sclavilor din casa stăpânului, aflați sub autoritatea lui, probabil înfometați, exasperați, care-și cer drepturile. Aici ne putem gândi la bisericile abuzive. Datorită diferenței de autoritate ‘bătaia’ trebuie să fi avut o formă legală. Acești sclavi sunt într-o situație precară, datorită conflictului de loialitate. Ei trebuie pe de o parte să se supună sclavului numit, să suporte tratamentul oficial punitiv și să consume ce primesc și când primesc ca hrană în timp ce așteaptă întoarcerea stăpânului. Pe de altă parte ei văd că sclavul rău trădează interesele stăpânului față de care ei se simt loiali în primul rând. Orice tentativă de a corecta situația ca și orice neconformare ar putea fi pedepsită aspru, după regulile oficiale de pedepsire a sclavilor.]13] Deși nu în acest fel a înțeles stăpânul autoritatea încredințată de el (comp. 1 Pet. 5:1-3), sclavul rău susține că în absența stăpânului el are legalitate și control absolut. Hrana este în mâna lui și el o exploatează ca pe un merit al lui care îi consolidează autoritatea.

    Isus a spus că nimeni dintre frați nu poate să-și atribuie titlul de învățător, fără riscul de a se substitui lui (Mat. 23:8; Ioan 13:13). În termenii ilustrației, „ceata slugilor” este formată din „sclavi împreună cu el”. Nu există nici o diferență de rang. Stăpânul putea da oricărui sclav presupus anterior ca fidel atribuția temporară de a distribui din magazie hrana la timp (Luca 11:52).[14] Deci oricine - persoane sau grupuri - care se autoidentifică cu sclavul din ilustrație în contrast permanent cu o ‘ceată a slugilor’ face o asemenea substituire, în fapt un abuz de autoritate.[15]

[13] De-a lungul istoriei sunt numeroase cazurile în care creștinii au fost „pedepsiți” în diferite forme de puterea ecleziastică „legală” pentru motive variind de la simpla posedare, citire sau traducere a Bibliei până la avansarea unor idei reformatoare (comp. Fap. 5:28, 38-42). S-au găsit argumente pentru a oficializa măsuri punitive mult mai aspre chiar decât excomunicarea, cum au fost cele ale inchiziției.

[14] Probabil în mod normal făcea el însuși acest lucru. In acest caz sclavul nu era de neînlocuit, așa cum ar fi fost cazul cu un bucătar specializat în arta culinară.

[15] Sclavul rău îi „bătea” pe ceilalți sclavi din casă, substituindu-se și în acest drept stăpânului. Probabil a înăsprit special regulile casei sau chiar a dat reguli noi, personale, severe, pentru a‑i putea ține sub control mai bine pe ceilalți (comp. Mat. 23:3, 4).

 

‘Pedeapsa’

    Drept pedeapsă stăpânul „îl va tăia în două și îi va da partea împreună cu fățarnicii: acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților”. Tăierea, evident, nu este literală, deoarece sclavul supraviețuiește acestui tratament pentru a primi ‘partea’ sau pedeapsa pe care o primesc ipocriții. „Tăierea în două” ar putea reprezenta în acest caz demascarea până în cel mai ascuns detaliu a vieții duble, ipocrite și astfel demolarea rușinoasă a autorității pe care și-a construit-o peste ceilalți.]6] Mai târziu, spre ‘plânsul și scrâșnirea lui din dinți’, probabil de ciudă ori invidie referitor la lucrurile pierdute și trecute în responsabilitatea altcuiva, va suporta pedeapsa ipocriților, adică va fi pedepsit în grup cu cei vinovați de duplicitate sau trădare.[17] Creștinii care se vor identifica cu sclavul rău vor fi judecați în judecata a doua, a popoarelor, la tăiere literală de la viață (Mat. 25:31-46).[18]

[16] În alte ilustrații la acest moment sclavul pedepsit este aruncat „în întunericul de afară” (Mat. 25:30), în contrast cu lumina din casa stăpânului, adică este dat afară  din serviciul și casa stăpânului.

[17] În Luca pedeapsa celor „necredincioși” sau „infideli”, un sinonim pentru trădare.

[18] Obiecția ipocrită a sclavului rău este comună cu aceea a ‘caprelor’ care au și ele un dublu standard: „Dacă te vedeam pe tine în persoană procedam altfel, dar fiindcă ai plecat, ai și întârziat, și au rămas doar acești frați neînsemnați ai tăi… i-am maltratat”.

 

sus