"Când veţi vedea toate aceste lucruri" - Matei 24:33

Ascuns sau revelat?

    A sigila un dosar cu acte înseamnă a-l marca ca şi închis până la o dată ulterioară când este oportună consultarea sau este prezentă persoana cu autoritatea necesară deschiderii. Acesta este şi sensul biblic al sigilării unei cărţi. - Daniel 8:26; Isaia 29:11.

    Profetul Daniel şi apostolul Ioan au primit amândoi revelaţii despre elementele ce alcătuiesc scenariul sfârşitului. Referitor însă la posibilitatea şi timpul înţelegerii li s-au indicat lucruri diferite:

• "Sigilează cartea până la timpul sfârşitului... cuvintele acestea vor fi ascunse şi sigilate până la timpul sfârşitului" – Daniel 12:4, 9.

• "Să nu sigilezi cuvintele profeţiei din sulul acesta, căci timpul este aproape" – Apocalipsa  22:10.

    Din perspectiva secolelor care au trecut, atât pentru Daniel cât şi pentru Ioan "timpul" s-a dovedit a fi la fel de "aproape" sau de departe (până în prezent circa 2500, respectiv 1900 ani). O observaţie justificată este că Daniel şi contemporanii lui aveau în faţă venirea pe care astazi o numim "întâi" a lui Mesia şi trebuiau să se concentreze asupra acesteia pentru a putea desigila profeţiile despre "a doua". O dificultate în plus. Apocalipsa a fost scrisă însă pentru cititori care aveau experienţa şi modelul primei veniri şi aşteptau numai o completare: venirea "a doua" în glorie. Desprindem deci că existau diferite nivele de accesibilitate în înţelegerea profeţiei. Ca să numim câteva: cu model şi fără, înainte de timpul împlinirii şi după.

Altfel, de ce ar fi spus Ioan că trebuie citite şi aplicate "cuvintele profeţiei"? De ce ar fi "fericit" cel care face acest lucru? (Apoc. 1:3; 22:7) De ce a spus Isus: "Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, ...să vă ridicati capetele, ...vedeţi smochinul şi toţi copacii, când înfrunzesc voi singuri cunoaşteţi, ...când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi"? (Luc. 21:28-31). Elementele profetice referitoare la sfârşit formează un scenariu sau tipar care ar trebui "văzut" sau recunoscut la un moment dat în evenimentele ce se produc pe scena lumii. Această 'vedere' ar conduce la un tip de reacţie salutară sau ar da o certitudine vitală la acel timp.

    Pentru noi astăzi există virtual două nivele de accesibilitate în înţelegere: (1) configurarea scenariului profetic (înainte de timpul împlinirii) şi (2) interpretarea (la timpul împlinirii). În primul nivel - al configurării scenariului - "cuvintele profeţiei din sulul acesta" nu sunt sigilate pentru nimeni, aşa cum i s-a spus lui Ioan. Dar în al doilea - al interpretării scenariului - în sensul aplicării lui cu succes la evenimentele reale, "cartea" ar putea fi sigilata. Întelegerea depinde absolut de timpul când se face această aplicare, dacă este "timpul sfârşitului", aşa cum i s-a spus lui Daniel. Interpretarea este deci, în sens calitativ, al doilea nivel de accesibilitate. Comentariul de faţă se limitează la primul nivel, configurarea scenariului sfârşitului.

▲

"Timpul sfârşitului"

    Ce este timpul sfârşitului? În gândirea laică sfârşitul lumii este în general un cataclism non-escatologic, produs de cauze necontrolate şi relativ spontane (coliziunea cu un corp ceresc, holocaustul nuclear, un virus genetic, etc.). Dar în Biblie "sfârşitul" este mai puţin cosmic şi imprevizibil. Uneori înseamnă încheierea unei epoci specifice, căderea unui regim secular de putere, sau pur şi simplu partea dramatică, acutizată a unei situaţii de aşteptare şi suferinţă. Corespunzător, găsim în Scriptură expresii ca "zilele din urmă" (2 Tim. 3:1), "sfârşitul veacului" (Mat 24:3), "timpul sfârşitului" (Dan. 12:1-4) şi altele.

    În cele ce urmează ne vom referi cel mai mult la sintagma "timpul sfârşitului" din profeţia lui Daniel. Logica gramaticală ne poate ajuta să evităm din start două posibile erori în evaluarea expresiei. (1) Aceasta nu poate să însemne momentul sfârşitului şi (2) nu poate să însemne un timp lung dinaintea sfârşitului. Noţiunile de 'timp' şi 'sfârşit' nu ar putea fi asociate genitival dacă timpul astfel definit nu ar aparţine sfârşitului sau nu ar fi caracterizat prin sfârşitul a ceva. Exact aşa cum expresia paralelă (din acelaşi capitol 12) "timp de strâmtorare" nu înseamnă moment de strâmtorare sau un timp dinaintea strâmtorării (în ebraică avem aceeaşi construcţie: et qeţ pentru timpul sfârşitului şi et ţarah pentru timpul de strâmtorare).

    În context (în profeţia lui Daniel) este menţionată o persecuţie extinsă împotriva celor sfinţi ce durează până la timpul sfârşitului (11:35) Acesta trebuie să fie la timpul hotărât (conform cu 12:6-8 la expirarea a 3,5 timpuri). La acest timp (al sfârşitului, 11:40-43) situaţia devine absolut critică din cauza războiului internaţional. Un ocrotitor numit "Mihail" se ridică în mod oportun, pentru că este un timp de strâmtorare fără egal în istorie, şi astfel în timpul acela cei scrişi în carte din poporul lui Daniel sunt salvaţi (12:1). Timpul sfârşitului se situează deci la finalul celor 3,5 timpuri de persecuţie şi include acest final. Dacă pe tot parcursul celor 3,5 timpuri s-a putut vorbi de strâmtorare (mai ales pentru cei persecutaţi), acum, la de "timpul sfârşitului", survine pentru toţi oamenii "un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până la vremea aceasta".

    Lucrurile stau la fel cu expresia "sfârşitul veacului" (gr. synteleias, încheiere) care se găseşte în Matei 24:3. Aceasta este o formulare apropiată de "timpul sfârşitului" din Daniel 12, synteleias fiind chiar echivalentul grecesc folosit în Septuaginta în acest loc, iar veacul, în context, este cel legat de Ierusalim şi soarta lui sub dominaţia naţiunilor păgâne (Mat 23:39). Legătura cu scrierile lui Daniel este justificată, pentru că Isus face referire directă la acestea (Mat 24:15). Acest "veac" sau eră specifică se încheie începând cu venirea Fiului Omului (Mat 24:30; Dan 7:13, 21, 22). Întrucât synteleias înseamnă încheiere (implicând timp) şi nu final momentan (telos), cele două cuvinte din sintagma ebraică "timpul sfârşitului" formează o construcţie absolut firească, sfârşitul consumându-se în timp.

    Pentru Daniel "sfârşitul" avea conotaţii pozitive, fiind legat de situaţia poporului lui care era captiv în Babilon şi pe care, conform viziunilor primite, îl aştepta încă o lungă perioadă de vasalitate faţă de un şir de puteri politice străine. Era 'sfârşitul' unei indignări justificate a lui Iehova, indignare de care profitau însă marile puteri asupritoare, adăugându-şi nejustificat propria indignare (Compară Daniel 8:17 cu 8:19, 23; 11:36 şi Isaia 10:5 cu 10:25). Era implicit 'sfârsitul' stăpânirii naţiunilor asupra pământului şi astfel sfârşitul persecuţiei religioase (7:26, 27).

    Isus numeşte acest timp de dominaţie a naţiunilor "timpurile neamurilor", care se încheie cu o exacerbare a mâniei lor, cu o umplere a măsurii din partea celor răi – călcarea în picioare a Ierusalimului (Luca 21:24). Timpul sfârşitului este deci timpul când se încheie dominaţia neamurilor, când Fiul Omului primeşte stăpânirea mondială în locul lor, când încetează călcarea în picioare a Ierusalimului şi este restabilit serviciul sacru reprezentat de jertfele regulate aduse la templu. Transferul de putere însă – aşa ca în multe dictaturi – nu se face fără opoziţie şi confruntare armată.

▲

Ilustrare generică

1. De la învestirea cu putere regală până la aşezarea pe tron

    Regii din Israel trebuiau să-şi înceapă uneori domnia "în mijlocul duşmanilor lor" (Ps.110). Spre exemplu Solomon, fiind în pericol, a fost făcut rege la Ghihon. În fruntea unei mulţimi crescânde a trecut prin Ierusalim şi s-a aşezat pe tron. Îngroziţi, conspiratorii s-au risipit, iar mai târziu au fost pedepsiţi (1Reg. 1:32-53). La fel au stat lucrurile cu David, Iehu, Ioas şi probabil alţii.

    "Un om de neam mare s-a dus într-o ţară depărtată (1) ca să-şi ia putere regală şi (2) să se întoarcă" (Luc 19:12). Concetăţenii lui îl urau şi se opuneau învestirii lui. Drumul înapoi lua ceva timp şi era periculos. Momentul revenirii şi al revelării publice era o surpriză. Datorită opoziţiei impostorilor religioşi şi politici care tocmai domneau şi ocupau tronul, acesta trebuia cucerit prin luptă pas cu pas. Era nevoie de pregătire, de o anumită strategie. Pentru a-l instala pe Ioas s-a aşteptat 6 ani şi au fost atraşi mai întâi sutaşii din garda regală (2 Reg. 11).

    Ajungând în zonă, regele se întâlnea în secret cu ai lui (între timp mulţi deveneau refugiaţi sau exilaţi) şi organiza primele acţiuni. Persecutaţii nemulţumiţi se alăturau regelui numit. "Şi din zi în zi veneau oameni la David să-l ajute, până ce a avut o tabără mare" (1 Cron. 12:22).

    Unii erau chiar ucişi pentru sprijinul acordat, aşa cum s-a întâmplat cu preoţii din Nob (1 Sam. 22). Nabal şi soţia lui aveau păreri diferite despre viitorul regalităţii lui David şi acordarea de sprijin (1 Sam. 25:10-30). Susţinătorii de la curte aveau şi ei ocazia să-şi arate poziţia. Ionatan, fiul lui Saul, a stat cu loialitate de partea lui David.

    Primele confruntări vizau salvarea susţinătorilor aflaţi în pericol imediat, iar mai apoi a populaţiei oprimate în general. Adeziunea faţă de regele învestit creştea sistematic şi luarea de poziţie era o problemă de clarviziune (1 Cron. 12:32). Fiind în locuri retrase, în tot acest timp regele nu era uşor de găsit şi urmat (1 Sam. 23:14). Este interesantă reacţia evazivă a 'caprelor' din pilda lui Isus după întoarcerea sa ca rege şi aşezarea pe tron: "Când te-am văzut noi?"

2. De la aşezarea pe tron până la eliminarea duşmanilor

    Matei 25:31-46 arată răsplătirile date de regele întors şi aşezat pe tron. În absenţa lui, fraţii lui neînsemnaţi fuseseră marginalizaţi, persecutaţi - "flămânzi, însetaţi, străini, goi, bolnavi, în închisoare". Oricine riscase să-i sprijine urmează acum să nu-şi piardă răsplata (comp. Mat. 10:42). Răuvoitorii care au apreciat greşit situaţia şi nu au dat sprijin sunt pedepsiţi.

    Timpul lung de aşteptare i-a făcut chiar pe unii din casa lui să-şi schimbe poziţia, să-l uite şi să-şi vadă de viaţa lor. Administratorul rău se dedă băuturii şi chiar bate pe tovarăşii de slujbă.

    Prezenţa regelui se manifestă indubitabil odată cu ocuparea tronului însoţit de cei mai fideli combatanţi şi echilibrul raportului de forţe se schimbă dramatic. Sunt eliberaţi imediat cei închişi pentru că l-au susţinut public. Aderenţii devin tot mai mulţi în perioada în care puterea refugiată intră în degringoladă şi persecuţia organizată slăbeşte. Opozanţii sunt cuprinşi de frică. Unii "simt" mânia regelui şi se ascund (1 Reg. 1:49, 50).

    Împotrivirea pare însă să continue. Duşmanii se retrag tactic şi se organizează în afara capitalei sau în străinătate pentru recuperare în vederea unei ultime încercări. Pot fi implicate şi naţiuni străine interesate. Regele însă îşi întăreşte poziţia, răsplătind pe unii şi pedepsind pe alţii aşa cum au procedat David şi Solomon după întronare. De asemenea, la timpul confruntării înfrânge fără probleme orice opoziţie armată.

    Urmează o domnie paşnică menită să repare orice daună. Aceasta durează o perioadă de timp completă, în general 40 de ani.

Părţile scenariului

    Rezumând ilustrarea generică de mai sus, se pot distinge cele două părţi sau "acte" ale scenariului:

1. campania pentru preluarea puterii (a tronului de la curte) şi

2. acţiunea de consolidare (de răsplătire a susţinătorilor şi de pedepsire a duşmanilor)

    Aceste două acte sunt separate de punctul culminant, centrul sau axa scenariului, intriga răsturnării situaţiei, momentul adevărului, al bucuriei şi al consternării: preluarea puterii (aşa vom numi de acum înainte acest moment important, crucial). Poziţional acest punct culminant se găseşte în Apocalipsa la trâmbiţa a şaptea în cuvintele:

    "Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Cristosului său. Şi el va împărăţi în vecii vecilor...Îţi mulţumim Doamne Dumnezeule Atotputernice, care eşti şi care erai că ai pus mâna pe puterea ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Şi naţiunile se mâniaseră, dar a venit mânia ta şi timpul ca cei morţi să fie judecaţi şi să răsplăteşti pe robii tăi profeţi, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de numele tău, mici şi mari, şi să distrugi pe cei distrug pământul" (11:15-18).

    Preluând cuvintele expresive din citat, cele două părţi ale scenariului sunt şi două perioade de "mânie" situate înainte şi după punctul culminant al răsturnării situaţiei: 1. mânia naţiunilor şi 2. mânia lui Dumnezeu. Aceasta este structura pe care sunt amplasate elementele secundare ale scenariului şi acesta este pasajul cheie de la care vom pleca în edificarea construcţiei.

    În loc să fie un segment de dreaptă delimitat la extremităţi de evenimente izbitoare (reprezentând o situaţie juridic închisă), scenariul sfârşitului din Apocalipsa este construit ca o dramă cu un punct culminant aflat undeva la centru, punct căruia i se subscriu toate evenimentele premergătoare şi ulterioare (reprezentând astfel o situaţie indecisă, de suspans, în care încă este posibil orice până la răsturnare şi după).

   Vom încerca acum să definim mai bine în Apocalipsa prima dintre aceste mânii, ‘mânia naţiunilor'.

▲

Sulul cu şapte sigilii

    Căutând indicii despre mânia naţiunilor (în mod logic înainte de punctul culminant din 11:15-18), vom găsi că aceasta se manifestă în "necazul cel mare" (7:14), concomitent cu deschiderea sigiliilor unui sul secret.

    Sulul conţine descrierea pe "capitole" a evenimentelor succesive care se produc în timpul campaniei pentru preluarea puterii. Ioan vizualizează profetic şi consemnează aceste lucruri pe măsură ce sigiliile sunt deschise. Primul sigiliu este asociat cu startul acestei campaniei pentru regalitate. La al doilea, drept urmare, pacea nu mai este de găsit pe pământ. Lucrurile se agravează din ce în ce mai mult până la al şaptelea.

    "Cine este demn să deschidă sulul şi să-i rupă sigiliile?" (Apoc. 5:1-5). Nu ajunge ca cineva să ştie citi pentru a "deschide" sigiliile şi astfel sulul (nici măcar în sensul înţelegerii, compară Isaia 29:11). Sulul este în mâna lui Dumnezeu şi se pare că el conţine o mandatare regală specială pentru care nu oricine este "demn". Dacă persoana potrivită se găseşte şi aceasta acceptă mandatul, mesajul scris va fi pus în aplicare pe scena lumii şi va deveni accesibil astfel oricărui ochi. În cer, pe pământ şi sub pământ nu s-a găsit decât o singură persoană "demnă" după standardele lui Dumnezeu, să primească sulul - 'mielul care a fost înjunghiat'. Şi el "a luat sulul din mâna dreaptă a lui  Dumnezeu".

    Întrucât "mielul" deschide sigiliile pe rând, evenimentele scenariului se înţeleg progresiv. Tiparul profetic nu întruneşte toate elementele de recunoaştere decât la deschiderea ultimului sigiliu. La acest timp, în mod logic, se pot trage concluzii sigure referitor la semnificaţia lucrurilor scrise în sul, care s-au întâmplat deja la deschiderea sigiliilor anterioare, sau care tocmai se întâmplă, şi acestea sunt anunţate crescendo pe măsură ce trâmbiţele ultimului sigiliu, care încep să sune, se apropie de cifra şapte. Numai la ultimul sigiliu există trâmbiţe.

    Aici numărul şapte de două ori (7 sigilii desfăcute, 7 trâmbiţe care sună la ultimul sigiliu) reprezintă completitudine atinsă progresiv a gradului de revelare şi accesibilitate a semnificaţiei mesajului profetic. Acum este timpul interpretării. În mod corespunzător, la trâmbiţa a şaptea se garantează prin jurământ că "s-a sfârşit taina lui Dumnezeu". Un cod de şapte cifre nu poate fi folosit cu succes când se cunosc, de exemplu, numai trei. Observarea unui război extins, urmat de foamete si epidemii (elemente asociate sigiliilor 2, 3, 4) ar putea duce la concluzia prematură că scenariul sfârşitului se derulează deja. Momentul însă la care se referă Isus când spune; "Când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi", este, prin corelare, numai la desfacerea sigiliului al şaptelea (Compară Matei 24:8, 29, 33 cu Apocalipsa 6:12-17).

    Deci înţelegerea lucrurilor la timpul sfârşitului înseamnă înţelegerea lor după ce s-au deschis cele şapte sigilii care revelează evenimentele ce premerg acestui timp. Iar sigiliul al şaptelea presupune sunarea tuturor celor şapte trâmbiţe asociate lui.

 Să facem acum legătura cu profeţia lui Daniel. Sulul cu şapte sigilii are, nu întâmplător, elemente comune cu cartea sigilată menţionată în Daniel. Acestea sunt în număr de trei:    

• Timpul desigilării: ambele rămân sigilate până la timpul sfârşitului.

• Revelarea treptată: în Apocalipsa sigiliile sunt desfăcute pe rând. În Daniel la desigilare "cunoştinţa creşte".

• Jurământul: în ambele situaţii un 'înger' care stă pe ape, jură cu mâna ridicată spre ceruri, pe cel ce trăieşte veşnic, că la un moment anume (în Daniel după 3,5 timpuri, când puterea poporului sfânt este zdrobită de tot; în Apocalipsa [10:5-7] la trâmbiţa a şaptea), se vor sfârşi lucrurile minunate ascunse sau taina lui Dumnezeu - deci va fi fost împlinit şi revelat prin evenimente pe scena lumii că Dumnezeu şi Cristosul său au 'preluat puterea'.

    Aceste trei similitudini îndreptăţesc corelarea în totalitate a pasajelor şi obţinerea prin analogie a unui element esenţial: timpul în care se produce desigilarea, intervalul pe care îl acoperă desfacerea celor şapte sigilii, în fapt durata necazului celui mare.

▲

Durata necazului

    Aşa cum reiese din comparaţia de mai sus, cele 3,5 timpuri de război cu sfinţii (Dan. 12:6-8), întâlnite frecvent în Daniel şi Apocalipsa, se încheie înainte de trâmbiţa a şaptea, care anunţă ca un fapt împlinit 'preluarea puterii'. La fel arată Daniel 7:21, 22:

    "Cornul acesta a făcut război sfinţilor şi i-a biruit, până când a venit Cel Bătrân de Zile şi a fost dată judecata sfinţilor Celui Preaînalt şi a venit timpul când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia".

    Paralelismul cu pasajul principal din Apocalipsa este evident (Compară cu Apocalipsa 11:17, 18 unde tot Dumnezeu vine pentru a salva şi inversa situaţia).

    Întrucât mânia naţiunilor din "necazul cel mare" se manifestă, aşa cum am văzut, înainte de acest moment, necazul trebuie deci să corespundă aproximativ cu persecutarea sfinţilor şi să aibă durata profetică de 3,5 timpuri (Daniel 7:25). La aceeaşi concluzie ajungem dacă comparăm în Daniel 12, versetul 1 care vorbeşte despre necazul cel mare şi salvarea din el cu versetul 7 care stabileşte timpul. Concluzia este una: necazul cel mare se întinde pe 3,5 timpuri simbolice.

    De ce o durată de 3,5 timpuri şi nu 7, din moment ce este vorba despre un necaz "mare", iar 7 reprezintă mai bine amploarea? (Psalm 79:12). Există două posibile motive determinate de felul cum sunt privite aceste 3,5 timpuri.

(1) Necazul în sine este doar o parte, partea finală, dramatică, a dominaţiei milenare a naţiunilor. Este partea de aroganţă în care ele îşi amplifică mânia din cauza pregătirilor pe care tocmai le face Dumnezeu, învestind un rege mesianic pentru regatul care urmează să le substituie la domnia mondială (Daniel 2:44, 45). Reacţia lor se va asemăna aceleia a regelui idumeu Irod care s-a simţit ameninţat la aflarea veştii că în Israel s-a născut un rege şi a ordonat un infanticid extins. Dar hotărârile lui Dumnezeu nu pot fi schimbate.

    "El va rosti cuvinte împotriva Celui Prea Înalt, va nimici pe sfinţii Celui Prea Înalt şi se va gândi să schimbe timpurile şi legea; şi ei vor fi daţi în mâinile lui pentru un timp, două timpuri şi o jumătate de timp. Apoi se va aşeza judecata şi i se va lua stăpânirea care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna" (Dan. 7:25, 26).

(2) Acest ultim "corn" sau 'rege' uită cu aroganţă că în şirul de suverani au fost şi alţii care au consumat din timpul deplin stabilit de Dumnezeu ca pedeapsă pentru poporul său. Fiind un rege care 'se deosebeşte de înaintaşii săi', va considera că dominaţia mondială îi aparţine neîngrădit şi că timpul pentru aceasta abia începe, găsindu-se în totalitate înaintea lui - în viitor. El are planuri mari care sfidează chiar pe cele divine. Acestea reclamă timp. Dacă lucrurile nu stau aşa şi timpul nu este în favoarea sa, "va intenţiona să schimbe timpurile" şi chiar "legea" după care a fost acordat intervalul de dominaţie a naţiunilor. Această ‘lege' pretinde acum în faţa Curţii cereşti tragerea la raspundere şi alternanţa la putere. În loc să domnească mai departe sau să lase puterea în mod paşnic unui urmaş, lui "i se va lua stăpânirea", prin intervenţia lui Dumnezeu, aşa cum i s-a luat lui Nebucadneţar pentru şapte timpuri [circa şapte ani] într-un moment de aroganţă ca avertisment şi cum i s-a luat urmaşului acestuia, Belşaţar, care nu a învăţat nimic din acest avertisment (Dan. 5:18-23).

    Cele 3,5 timpuri sunt astfel, în ochii ‘regelui', prima parte a unei perioade mai ample întrerupte, pe când în ochii lui Dumnezeu şi în realitate, sunt partea finală a perioadei profetice stabilite pentru naţiuni. Indiferent de perspectivă, întotdeauna numai aceste 3,5 timpuri sunt importante din punct de vedere escatologic şi contează în calculul profetic.

   Prezenţa unui număr fracţionar 7/2 (adică 3,5 din 7, şi nu o altă variantă cum ar fi numerele întregi 1 din 2, 5 din 10, etc) intensifică ideea de ‘tăiere' sau întrerupere. În Matei 24:22 se arată că Dumnezeu va "scurta" (gr. koloboő) zilele necazului. Verbul înseamnă a reteza, a amputa (în Septuaginta la 2 Samuel 4:12: "Le-au tăiat mâinile şi picioarele") şi exprimă cu forţă ideea de intervenţie neaşteptată a lui Dumnezeu care 'amputează' necazul cel mare. Koloboő exclude posibilitatea unei întreruperi temporare aşa încât să putem vorbi de ‘prima' parte a necazului şi de o reluare a aceluiaşi necaz după un timp în partea ‘a doua' a sa.

    În Zaharia 14 Dumnezeu intervine la un moment când 'jumătate din cetate va fi mers în captivitate'. În partea a doua naţiunile atacatoare nu mai pot afecta jumătatea rămasă, ci sunt lovite cu învălmăşeală ca să se extermine între ele. Cele 3,5 timpuri 'tăiate' evocă astfel expresiv ideea de întrerupere neaşteptată şi definitivă a necazului şi odată cu el a stăpânirii culpabile a naţiunilor. Acest lucru este susţinut şi de ordinea în care apar fracţiunile intervalului [1+2+0,5], plasând momentul de suspans, 'tăierea', la finele perioadei şi nu la începutul ei.

    Cele 3,5 timpuri sunt astfel, pe de o parte, completarea pedepsei depline decretate pentru poporul său de  Dumnezeu care nu acordă scutire de pedeapsă (Exod. 34:7; Ier. 30:11; 46:28), iar pe de altă parte începutul stopat la timp al unui nou şi ultim experiment, cel mai tiranic, de stăpânire umană. La încheierea celor 3,5 timpuri naţiunile îşi vor fi exercitat dominaţia pentru perioada completă acordată lor, ultimul 'rege' va fi justificat prin atitudinea lui intervenţia divină, deşi se va simţi frustrat în planurile sale, iar poporul lui Dumnezeu va avea sentimentul că timpul de persecuţie şi suferinţă a fost tăiat sau scurtat în mod salvator.

   Ce durată ar putea avea în realitate cele 3,5 timpuri simbolice? Prezentarea perioadei ca 42 luni si 1260 zile în Apocalipsa stabilesc limita minimă la 3,5 ani literali, adică perioada de 1260 zile luată ca atare.

   Această interpretare este susţinută astăzi de majoritatea comentatorilor biblici. Există însă unele obiecţii. De ce ar fi acest timp prezentat atât explicit cât şi criptic într-o carte al cărei mesaj este prin excelenţă criptic, "în semne"? (12:1, 3, 6, 14) Si apoi, nu ar fi un interval prea scurt pentru toate evenimentele puse pe seama lui în Daniel şi Apocalipsa?

    Limita maximă a celor 3,5 timpuri este dată de timpul de viaţă al unei generaţii, conform promisiunii lui Isus pentru necazul cel mare:

    "Cine va răbda până la sfârşit va fi salvat… Adevărat vă spun, nu va trece generaţia aceasta până se vor întâmpla toate acestea" – Matei 24:13, 34.

    Astfel cele 3,5 timpuri ar putea însemna mai mult decât 3,5 ani literali, dar mai putin decât o viată de om de 70-80 ani. Generaţia celor care au căzut în pustie a fost evaluată la 40 ani, de la vârsta de 20 ani în sus până la 60 ani (Evr. 3:8-10; Num. 14: 29). Nu trebuie uitat că pe parcursul celor 3,5 timpuri au loc două conflagraţii mondiale şi o persecuţie fără egal în istorie. Cele două conflicte mari ale secolului trecut, ca exemplu intuitiv, s-au întins, cu timpul de refacere dintre ele, pe 31 ani (1914-1945). Blocul comunist antireligios, în cele aproximativ patru decenii de ostilitate (1948-1988), ar putea constitui un indiciu referitor la ferocitatea şi durata mare a persecuţiei pe care o va iniţia "regele nordului" din Daniel 11 în necazul cel mare.

    După regula 7x10 a celor 70 ani de exil în Babilon, cele 3,5 timpuri ar putea reprezenta jumătate, 3,5x10, adică 35 ani. Aceasta ar fi o perioadă rezonabilă pentru exigenţele profetice referitoare la generaţia necazului celui mare. Desigur cei 35 ani pot fi aproximarea sau "rotunjirea" profetică a perioadei reale de durată apropiată. Nu ar fi însă exagerat pentru profeţie să permită stabilirea unei cifre exacte pentru durata necazului celui mare (cum ar fi cei 35 ani menţionaţi), din moment ce se face referire explicit la 'generaţia care nu va trece' şi avem un interval indicat numeric în mai multe unităţi de timp (de exemplu 1260 zile). Întrucât identificarea în sine a perioadei în istoria reală, ca şi delimitarea foarte precisă a începutului şi sfârşitului ei, nu se pot face înainte de încheierea ei la desfacerea sigiliului al şaptelea, intervalul profetic al celor 3,5 timpuri nu face excepţie de la regula indicată de Isus în Fapte 1:7 adică, aşa ca şi alte timpuri şi perioade, acesta rămâne ‘pus sub autoritatea Tatălui'.

    Să mai precizam că, deşi convenim să numim perioada generală a celor 3,5 timpuri drept "necazul cel mare", acesta va deveni mare, sau "cel mare", abia spre final, la "timpul sfârşitului", care este şi timpul sfârşitului crizei care va marca această perioadă. Până atunci va fi perceput doar ca un necaz extins ca oricare altul din istorie şi imposibil de devansat în identificare.

    Scenariul sfârşitului continuă însă în partea a doua a sa, după aceste 3,5 timpuri, cu "mânia lui Dumnezeu" pe alte intervale de timp mai scurte indicate în profeţia biblică. De ce vorbim de partea a doua a scenariului sfârşitului şi nu de partea a doua a "necazului celui mare"?

▲

Mânia naţiunilor – "necazul cel mare"

    Aşa cum am văzut, necazul cel mare se limitează la 3,5 timpuri care constituie prima parte a scenariului sfârşitului. În acest sens "necazul cel mare" (7:14) este faza umană a scenariului, adică aceea în care 'naţiunile se mânie', provocând criza pe care Dumnezeu o stopează în mod salvator. "Naţiunile s-au mâniat, dar a venit mânia ta" (11:18). A doua mânie este faza divină a scenariului sfârşitului, distinctă de necazul cel mare.

    Există un număr de argumente în sprijinul acestei împărţiri a scenariului în două părţi sau perioade de mânie dintre care numai prima este necazul cel mare:

• Expresia "necazul cel mare" apare numai în prima parte a scenariului sfârşitului descris în Apocalipsa şi numai o dată), ceea ce nu ar fi cazul dacă termenul ar fi mai cuprinzător, adică dacă ar include şi mânia lui Dumnezeu din partea a doua. O mulţime mare vine din necazul cel mare deja în capitolul 7.
• Oamenii răi sunt în viată după necaz, ceea ce n-ar fi cazul dacă necazul ar include mânia lui Dumnezeu (6:15-17).
• Asemănător, în Matei 24:21, 22. Când zilele necazului sunt scurtate, 'scapă orice carne', inclusiv profeţi falşi. "Îndată după acele zile de necaz" oamenii sunt în viaţă şi se bocesc la vederea semnului Fiului Omului (24:29, 30).
• Necazul este "scurtat", nu întrerupt temporar (divizat). Prima parte a fost o mânie a naţiunilor. Marea mulţime îi atribuie salvarea lui Dumnezeu din prima parte, pentru că aici era în pericol. În partea a doua nu mai este 'salvată din', ci eventual 'ocrotită de', ea aflându-se în cortul lui Dumnezeu întins peste ea. Ionadab se afla în carul lui Iehu când acesta acţiona ca executor juridic.
• Victimele necazului produs de naţiuni ajung în Hades (comp. Apoc. 6) şi pot astfel spera într-o revenire la viaţă, dar cei executaţi în războiul zilei celei mari în "teascul mâniei lui Dumnezeu" merg în moartea a doua.
• Termenul grecesc pentru necaz, thlipsis, denotă strâmtorare şi suferinţă, datorită presiunii circumstanţelor. Pentru cei credincioşi cauzele sunt invariabil externe, ostile. Astfel expresia "necazul cel mare (al lui Dumnezeu)", după modelul "războiul zilei celui mari a lui Dumnezeu", nu ar potrivi cu caracterul său, câtă vreme cei drepţi sunt afectaţi de naţiunile persecutoare.. Necazul devine "cel mare", pentru că la disciplinarea permisă de Dumnezeu din iubire corectivă, naţiunile îşi adaugă propria lor mânie izvorâtă din ură împotriva poporului său (Evr. 12:11). Dacă vreodată un necaz ‘mare' va trebui asociat cu Dumnezeu, atunci acesta nu va putea fi decât cel de distrugere a celor răi (2 Tes. 1:5,6). Dar pentru "necazul cel mare" menţionat în Apocalipsa, Dumnezeu este mai degrabă cel ce îi pune capat, cel ce stopează experienţa diabolică în care s-au lansat naţiunile mânioase. "Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate nimeni n-ar scăpa, dar din cauza celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate" (Mat. 24: 22; comp  Mar. 13:20).

▲

Profeţire din nou

    Implicarea lui Ioan este acum mai personală, pentru că el trebuie să mănânce sulul care se dovedeşte dulce în gură, dar amar în pântece. Ioan avea să savureze mesajul (să-l înţeleagă, să se bucure de el), dar acesta urma să conţină cuvinte amare (avertismente cu destinaţie precisă) cu repercusiuni asupra "intestinelor" lui, asupra adâncului fiinţei lui (acelaşi cuvânt se găseşte în Ioan 7:38, "din inima lui", BC). De acum înainte predicarea mesajului însemna o revelare de lucruri amare. În armonie cu această schimbare, pocalele, care repetă într-un fel trâmbiţele, sunt pline cu mânia lui Dumnezeu.

    În plus, până aici Ioan consemnase elementele profetice ale campaniei de 'preluare a puterii' în succesiune temporală, aşa cum au fost ele revelate pe rând la deschiderea celor şapte sigilii. Acum, pentru că trebuie să profeţească "din nou", el poate să reia lucrurile care s-au produs pe parcursul celor 3,5 timpuri ale necazului celui mare, întorcându-se explicativ de mai multe ori în timp.

    Acest lucru are loc între 10:11 şi 14:1 prin reveniri la momentul de început al celor 3,5 timpuri, reveniri marcate uneori foarte explicit în textul biblic ca în aceste versete: 11:2; 11:3; 12:6; 12:14; 13:5.

Aceste reveniri sau repetări, două sau patru la număr, în funcţie de tematică şi modul de delimitare, descriu aspecte diferite ale necazului celui mare, dar toate au în comun durata timpului de persecuţie (din partea naţiunilor si a Babilo-nului), în acest fel:

1. integritatea pusă la încercare în timpul călcării în picioare a Ierusalimului pentru 42 luni;

2. cei doi martori profeţesc în condiţii vitrege şi sunt omorâţi după 1260 zile în Babilon;

3. Balaurul persecută femeia care se refugiază în deşert pentru 1260 zile sau 3,5 timpuri;

4. Fiara care pretinde închinare direct sau prin icoana ei face război cu sfinţii 42 luni.

De ce întrerup aceste reluări sau reveniri trâmbiţele şi încadrează poziţional trâmbiţa a şaptea (una evidentă înainte şi una după)? Motivul este că ele clarifică cu detalii specifice circumstanţele în care are loc evenimentul principal pe care îl anunţă trâmbiţa a şaptea.

    Un aspect important clarificat este timpul însuşi. Evenimentul central al scenariului are nevoie de un context temporal bine definit. Trâmbiţele anterioare nu dădeau un asemenea context (de exemplu nu poate fi determinat timpul dintre două trâmbiţe succesive).

    Reluarea din capitolul 11 (în legătură cu cei doi martori omorâţi în cetatea cea mare) precede si astfel introduce trâmbiţa a şaptea, oferind contextul temporal necesar. De asemenea explică legătura tematică cu trâmbiţele anterioare care presupun o eliberare (din Adânc şi de la fluviul cel mare Eufrat).

▲

 O evanghelie veşnică

"Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Cristosului său" (Apoc. 11:15).

    Evenimentul dramatic anunţat în toate "zilele" trâmbiţei a şaptea, preluarea puterii, nu constituie doar punctul culminant al circumstanţelor anterioare, ci el influenţează la fel de puternic toate evenimentele ulterioare. Trei îngeri proclamă acum în mesajele lor situaţia nou creată pentru locuitorii pământului (14:6-11). Primul anunţă o evanghelie veşnică:

    "Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-i slavă, căci a venit ceasul judecăţii lui; şi închinaţi-vă celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!" (Apoc. 14:7)

    Da, pentru că partea a doua a scenariului sfârşitului este un timp de judecată, în finalul căruia oamenii urmează să se confrunte cu mânia lui Dumnezeu. Rezultatele acestei judecăţi vor fi fara apel. Spre deosebire de necazul cel mare, salvarea sau moartea înseamnă acum viaţă veşnică sau moarte veşnică. În acest sens evanghelia anunţată este veşnică. Este evanghelia ultimativă din  Matei 24:14: "Aceasta veste bună a regatului va fi predicată în toată lumea ca o marturie pentru toate popoarele. Şi atunci va veni sfârşitul [gr. telos, final]"

    Mărturia contează ca o probă cu valoare juridică, dacă martorii sunt oculari. Pentru că vestea bună anunţată ca "mărturie" este despre "regat", la acest timp Dumnezeu şi Cristos trebuie să fi preluat regatul lumii şi acest lucru este probat acum de 'martori' în faţa tuturor popoarelor lumii. Aceşti martori, simbolizati de cei trei îngeri, sunt siguri pe ceea ce "văd" în mod personal aşa cum lumina pe care o răspândeşte fulgerul nu depinde în câmp deschis de locul sau unghiul de poziţionare geografică (comp Mat. 24:26, 27). Nu orice om din "toate popoarele" va fi atunci un martor care ‘să vadă' şi ‘să predice', aşa cum nu toate carnivorele au ochii vulturilor ca să repereze cadavrul din înaltul cerurilor şi să se ducă să verifice la faţa locului (Mat. 24:28). Dar orice om va fi confruntat un timp cu mărturia pe deplin valabilă juridic a "veştii bune despre regat" a celor care vor fi fost ‘la faţa locului'.

    Apoi, pentru că este "ceasul judecăţii", aşa ca într-o sală de judecată, în final probele materiale sunt arătate tuturor, dar prea târziu şi acuzator pentru inculpaţii care au negat totul (comp. Mat. 24:30). "Şi atunci va veni sfârşitul", evident şi sfârşitul ceasului judecăţii, al intervalului numit "încheierea veacului" în Matei 24:3 si "timpul sfârsitului" în Damiel 12:4.

▲

A căzut Babilonul cel Mare!

 "Apoi a urmat un alt înger, al doilea, zicând: 'A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare,

 care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei!'" (Apoc. 14:8).

    Capitolele 17, 18 permit identificarea "cetăţii celei mari" drept sistemul organizat al lumii opuse lui Dumnezeu, un imperiu de infuente oculte stapânind constiintele. De asemenea aceste capitole arată că Dumnezeu va folosi pentru dezagregarea lui o "fiara" şi "zece coarne" care dobândesc putere şi autoritate regală tocmai în acest scop. Dar acum se constată că Babilonul, cetatea cea mare, este "căzut" ca putere opresivă pentru toate popoarele la acest timp al anunţării evangheliei veşnice. În mod logic oamenii pot părăsi Babilonul cel Mare.

    În antichitate s-a spus după căderea Babilonului şi eliberarea rămăşiţei israelite că "Dumnezeu a început să împărăţească" (Isaia 52:7; compară Apocalipsa.19:6). La trâmbiţa a 6-a era anunţată o eliberare de la Eufrat, fluviul pe care era amplasat Babilonul antic. Deci această ‘cădere' a avut loc înainte de trâmbiţa a 7-a şi putea fi un motiv în plus pentru cuvintele exprimate cu această ocazie: "Ai luat puterea ta cea mare şi ai început să împărăţeşti!" (11:17). Cea mai explicită dovadă că lucrurile stau aşa o oferă însă 'profeţirea din nou' explicativă făcută de Ioan în legătură cu cei doi martori ucişi în "cetatea cea mare".

    Locul şi maniera învierii lor amintesc de valea oaselor uscate din Ezechiel 37. Experienţa captivităţii şi revenirii din Babilon a evreilor erau ca o moarte şi înviere. La fel stau lucrurile cu cei doi martori. În Babilon ei sunt într-un "Adânc" al morţii, al inactivităţii religioase. După 3,5 zile sunt "înviaţi" în condiţiile în care Babilonul nu se poate opune (pentru că se confruntă cu o putere mai mare). În acest moment se poate spune că "a căzut Babilonul cel Mare" şi că urmează ca această cădere să ducă în scurt timp la repatrierea celor captivi în el, iar mai târziu la pustiirea lui.

    Se clarifică astfel şi legătura cu trâmbiţele anterioare (a 5-a şi a 6-a) care anunţau eliberarea din Adânc şi dezlegarea de la fluviul cel mare Eufrat. "Şi am văzut o stea care căzuse din cer… şi i s-a dat cheia fântânii Adâncului". Poziţia Babilonului ca putere opresivă este ruinată deci înainte de trâmbiţa a 5-a. În mod logic trâmbiţele 1-4 (care se şi deosebesc ca un grup aparte) trebuie asociate cu această cădere.

▲

În ceasul acela!

    "În ceasul acela s-a făcut un mare cutremur de pământ şi s-a prăbuşit a zecea parte din cetate.

 Şapte mii de nume de oameni au fost ucişi în cutremurul acesta de pământ" (Apoc. 11:13).

    Aceasta nu este "sfânta cetate" din versetul 2, chiar dacă cei doi martori şi-au început mărturia aici şi Ierusalimul antic, "în înţeles spiritual", a trecut printr-o experienţă asemănătoare în secolul întâi. Menţiunea "unde a fost răstignit şi Domnul lor" justifică o considerare comparativă a circumstanţelor în care a murit Isus în Ierusalim (Vezi [Diagrama]). Activitatea lui de predicare şi a lui Ioan Botezatorul a durat cumulat 3,5 ani. Aşa ca şi Ioan, Isus a fost ucis de puterea politică instigată. După 3 zile Dumnezeu l-a înviat şi mai târziu s-a ridicat la cer într-un nor. Petru le spune locuitorilor Ierusalimului că "Dumnezeu a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care l-aţi răstignit voi... prin mâna celor fărădelege". Circa trei mii de suflete se boteaza si părăsesc sistemul religios al vremii într-o singură zi. Elemente asemănătoare se regăsesc la cei doi martori. Aceştia predică 1260 zile. Fiara care se ridică din Adânc îi omoară instigată de o putere misterioasă, ocultă, putere care, deşi nemenţionată explicit, este fără îndoială chiar "cetatea cea mare", Babilonul (Apocalipsa 17:3-8 arată că acesta călăreşte şi astfel dirijează aceasta fiara). După 3,5 zile sunt înviaţi şi se urcă la cer într-un nor.

    Şapte mii de persoane mor în cutremurul de pământ care dărâmă a zecea parte din cetate. Se aud glasuri care spun că "împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Cristosului său". Asemănarea este evidentă.

    Din perspectiva timpului situaţia Babilonului se răstoarnă repede, aşa încât rezultatele se văd chiar "în ceasul acela". Cutremurul de pământ, moartea celor 7000 de oameni şi prăbuşirea unei zecimi din cetate sunt dovada "căderii". Prin corelare cu evenimentele secolului întâi, deducem că la acest timp sunt disponibile toate elementele de identificare ale timpului, aşa cum Petru avea datele să interpreteze corect, de la Ziua a 50-a înainte, de ce murise Isus, poziţia lui nouă ocupată la dreapta lui Dumnezeu şi timpul semnificativ de salvare care începuse, "zilele din urma" profeţite de Ioel (Fapte 2:16-36). Exact la acest timp îngerul al şaptelea începe să sune din trâmbiţa lui, anunţând că Dumnezeu împărăţeşte, deci este sfârşită taina lui Dumnezeu referitor la timpul şi rezultatele aşteptării milenare până la această preluare a puterii, fără nici un alt interval de întârziere (11:15).

▲

Primele patru trâmbiţe

Dacă eliberarea din Babilonul cel Mare este asociată cu trâmbiţele a 6-a şi a 5-a, primele patru ar trebui să se desfăşoare, aşa cum am văzut, înainte de această eliberare - pe parcursul căderii sau imediat înaintea acesteia.

    În urma primelor 4 trâmbiţe sunt afectate pământul, marea, râurile şi izvoarele apelor şi luminătorii cereşti. Elementele distinctive ale Babilonului simbolic se regăsesc în aceste 4 trâmbiţe. Natura plăgilor şi modul selectiv cum acţionează acestea, peste a treia parte, amintesc de plăgile din Egipt. Unele plagi au ocolit poporul lui Dumnezeu.

    Plăgile au umilit Egiptul şi zeii lui şi au determinat eliberarea israeliţilor. Plaga a 9-a, întunericul, este comună cu cea de la trâmbiţe a 4-a. Această asociere este o cheie în stabilirea timpului şi caracterului pentru cele 4 trâmbiţe. La plaga a 10-a din noaptea eliberării nimicitorul (Abadon) nu a atins pe întâii născuţi ai evreilor din casele însemnate, la fel cum plaga de la trâmbiţa a 5-a nu a afectat pe cei care aveau pecetea lui Dumnezeu pe fruntea lor. Asemănător efectului din Egiptul antic, plăgile asociate cu aceste trâmbiţe pregătesc eliberarea, demască ca nocive şi slabe diferite lucruri din care este compus sistemul babilonic opresiv sau în care se încrede acesta.  

• Trâmbiţa I: Compară Isaia 40:5-8. În Egipt cei ce au contat pe zei nu s-au pus la adăpost şi au fost afectaţi de grindină. Isaia 28:17 spune că grindina va înlătura adăpostul minciunii. Copacii arşi nu mai pot oferi adăpost.
• Trâmbiţa II: Babilonul a fost numit un 'munte care corupea tot pământul, care va cădea de la înălţimea lui şi va fi un munte aprins' - Ieremia 51: 27, comp Apoc. 19:2

• Trâmbiţa III: Pelinul şi apele otrăvite au fost asociate cu corupţia religioasă - Ieremia 9:15; 23:15; comp Apoc. 16:6.

• Trâmbiţa IV: Întunecarea a fost profeţit că va însoţi căderea Babilonului antic - Isaia 13:9-11.

    Până la trâmbiţa a 5-a poporul captiv al sfinţilor nu are o participare evidentă, publică, aşa de parcă ar fi în fântâna Adâncului (8:1). Este şi un motiv pentru care nu sunt numite vaiuri (8:13). În Egipt lucrurile s-au schimbat la plaga a 10-a. Evreii, în loc să devină şi mai ameninţaţi, au căpătat favoare în mod miraculos şi i-au jefuit pe egipteni. Profetul Daniel a demascat la curtea imperială starea "uşoară" a regelui Belşaţar în noaptea căderii şi, în loc să fie în pericol, a fost înălţat la poziţia a treia în regatul Babilonului. Spiritul celor captivi s-a încins ca un "cuptor mare" deoarece certitudinea eliberării îi făcea să radieze de bucurie şi fervoare.

    La desfacerea sigiliului al 7-lea se face linişte jumătate de ceas pentru rugăciune şi pentru ascultarea ei. Trebuie să se întâmple ultimul lucru care împiedică ca revelaţia şi înţelegerea să fie complete - căderea Babilonului şi eliberarea din el – semnul că Dumnezeu împărăţeşte.

    Acest lucru este important şi are nevoie de toată atenţia. Chiar acest lucru este prezentat acum sub multe aspecte pe măsură ce şapte îngeri sună pe rând din trâmbiţele lor.

▲

Ierusalimul călcat în picioare

    În cadrul primei reluări dintre cele patru (Apoc.11:1, 2), lui Ioan i se spusese:

    "Scoală-te, măsoară templul lui Dumnezeu, altarul şi pe cei care se închină în el. Dar să nu măsori curtea de afară a templului, căci a fost dată neamurilor care vor călca în picioare sfânta cetate 42 de luni".

    Profeţiile restabilirii îşi găsesc împlinirea în creştinism, adevăratul Israel, şi viitorul Nou Ierusalim (Fap. 15:14-17; Rom. 2:28, 29; 9:6; Gal. 6:15, 16; Apoc. 21:2, 9, 10). În mod logic "sfânta cetate" călcată în picioare de neamuri este grupul general al creştinilor aflati în viaţă la timpul necazului celui mare care aspira sa compuna mireasa viitoare a lui Cristos si care se gasesc în încercare (comp. Mat. 27:53; Ier. 5:1). Astfel "călcarea în picioare" permisă de Dumnezeu este si o masura corectiva cu scopul purificarii sau separarii (Compară cu Daniel 11:35; 12:10). Templul, curtea si altarul mentionate în legatura cu "sfânta cetate" arata ca locuitorii ei sunt în mod normal "preoti". Natiunile atacatoare ajung cu masacrul pâna în curtea templului lânga altarul de arama. Aceia dintre preoti care mor, vor reveni mai târziu prin "învierea întâi" lânga cei fideli ramasi în viaţă (6:9-11).

    'Măsurarea' arată că serviciul sacru la templu nu va fi afectat de atacul naţiunilor şi că intenţia lui Dumnezeu este ca el să fie neîntrerupt. Numărul stabilit al preoţilor nu va putea fi afectat de ucideri sau căderi în apostazie. Isus arată la fel că necazul  va pune la încercare întreaga clasă de crestini, că unii vor rămâne în viaţă până la sfârşit, o parte vor muri în fidelitate şi că mulţi vor deveni infideli (Matei 24:9-13). 'Nemăsurarea' curţii şi 'darea' ei neamurilor arată că, deşi nu este scontat acest lucru, o parte din oamenii naţiunilor atacatoare vor deveni slujitori ai lui Dumnezeu, "leviţi", în această curte (Zah. 14:2, 16).

    Ca o cheie pentru interpretare, neamurile, Ierusalimul, călcarea în picioare şi un interval de timp se regăsesc toate (4 elemente) explicit şi în cuvintele lui Isus din Luca 21:24: "Şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor". Prin corelare deducem că "timpurile neamurilor" se termină simultan cu cele 42 luni sau 3,5 timpuri de necaz, ca în toate reluările. În Matei 24, spre deosebire de Luca 21, timpul de călcare în picioare este numit "acele zile de necaz". Întrucât "timpurile neamurilor" au început cu ridicarea Babilonului antic care a "călcat în picioare" Ierusalimul fizic, iar "sfânta cetate" şi-a schimbat identitatea în secolul întâi de la cetatea literală la Ierusalimul simbolic (creştinii care aspira sa devina parte a Noului Ierusalim, mireasa), este de înţeles accentul pus în profeţiile escatologice pe cele 3,5 timpuri finale. Acestea aduc la terminarea lor eliberarea 'sfinţilor Celui Preaînalt' de sub stăpânirea plină de mânie a "neamurilor", prin intervenţia oportună a lui Dumnezeu (Dan.7:21, 22).

▲

Marea mulţime. Când apare ea?

    Supravieţuirea este definită drept faptul de a fi în viaţă înainte şi după un eveniment. Întrucât Dumnezeu scurtează necazul cel mare "din cauza celor aleşi" şi astfel scapă "orice carne", supravieţuirea fizică a necazului nu se pune în sens religios pentru cei drepţi aşa cum nu se pune nici pentru oameni în general din cauza celor drepţi (Mat 24:22). Problema supravieţuirii se pune numai după necaz, faţă de manifestarea mâniei lui Dumnezeu. Oamenii se întreabă disperaţi "cine poate sta în picioare în ziua cea mare a mâniei lui?" (Apoc 6:17). Tocmai acum după necaz mulţimea mare este văzută 'stând în picioare'. Ea are un număr de merite care o face să ţină capul sus în loc să se ascundă. În timp ce oamenii urmează să fie dogorâţi de arşiţa maniei divine, mulţimea mare nu va fi atinsă de aceasta (7:16; 16:8, 9). Verbele din 7:15-17 sunt la timpul viitor, plasând ‘venirea' din necazul cel mare înainte de această mare zi a mâniei.

    Expresia "vin din necazul cel mare" trebuie să semnifice deci mai mult decât supravieţuirea fizică, de care au parte şi ceilalţi oameni până la acest punct. Mulţimea mare vine din necaz în sensul că este un produs al acestuia. Ea reacţionează corect la mânia naţiunilor şi la persecuţia internaţională împotriva susţinătorilor Regatului, dând sprijin fraţilor neînsemnaţi ai lui Isus. În acest fel îşi asigură un loc de favoare la dreapta regelui ca oi (Mat. 10:42; 25:31-46). Pâinea, apa şi închisorile menţionate în aceste versete sunt reale şi constituie piatra de încercare a atitudinii.

    În ordine inversă, citim că "Mielul va fi păstorul lor" în mileniu, după distrugerea celor răi in ziua mâniei lui Dumnezeu, care este după punerea oilor la dreapta dintre popoare, care este după necazul cel mare care dă oportunitatea acestei poziţionări, aşa cum arată Matei 24:29, 30 în comparaţie cu 25:31-33.

   "Aceştia cine sunt şi de unde au venit?" Aceste cuvinte exprima nedumerire! Mulţimea mare este rezultatul surprinzător al necazului celui mare cauzat de naţiunile persecutoare. Ea nu a existat dinainte ca o clasă rezervată. "Mânia omului te va lăuda", spune psalmistul în Psalm 76:10. Cu alte cuvinte dacă nu ar fi fost necazul, nu ar fi apărut nici această clasă.

    În Zaharia cei ce rămân dintre popoarele atacatoare (ca să ţină sărbătoarea corturilor aşa cum face şi mulţimea mare) nu s-au aflat la începutul atacului în tabăra bună, adică nu au existat ca o clasa deja constituita (Zah. 14:16).

    Gabaonţii au îmbrăcat haine salvatoare numai după începerea cuceririi Canaanului. Întrebarea în legătură cu ei era la fel: "Aceştia cine sunt şi de unde au venit?" – pentru că aparţineau în mod normal naţiunilor destinate distrugerii. Acţiunea lor oportună i-a salvat şi în final au ajuns să slujească la templu aşa ca şi mulţimea mare (Ios. 9).

    Marea multime se formeaza în curtea de afara a templului care a fost data neamurilor (Apoc. 11:1, 2).

▲

Punctul culminant al intrigii (în textul Apocalipsei)