Să-şi cumpere o sabie

De ce i-a îndemnat Isus pe discipolii săi "să-şi vândă haina şi să-şi cumpere o sabie" (Luc. 22:36)?

    "Sabia" [gr. machaira] despre care se vorbeşte în Luca 22:36 era un pumnal sau un paloş scurt care aparţinea echipamentului călătorului evreu ca şi protecţie împotriva tâlharilor şi animalelor sălbatice. Nu era o sabie lungă de război [gr. rhomfaia (Apoc. 6:8)], ci arma la îndemână a lumii antice. Ea era luată în călătoriile mai dificile (uneori doar un toiag) alături de traista cu alimente, haine şi încălţăminte de schimb şi o pungă cu bani. Un om prevăzător se dota cu tot ce era necesar pentru a se putea descurca în orice situaţie.

    Când şi-a trimis discipolii în campanii de predicare prin oraşe şi sate, Isus i-a instruit să se bazeze cu credinţă pe ceea ce vor primi atunci de la oameni, nu pe rezerve personale luate cu ei (Luc. 9:3, 4; 10:4-8). Viaţa misionarilor creştini avea să urmeze mereu acest exemplu. Apostolul Pavel a zis: "Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce vestesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie" (1 Cor. 9:7-14). Bineînţeles, pentru ca un evanghelizator să poată conta pe sprijinul material al celor cărora le predică, trebuie ca activitatea de predicare să se poată desfăşura liber în acea zonă. În timp de persecuţie religioasă însă, este o adevărată problemă pentru un proroc sau un discipol să-şi obţină chiar şi necesarul zilnic de pâine şi apă (Mat. 10:23, 41, 42; comp. 1 Reg. 18:13).

    În cursul anilor de serviciu ca evanghelizator, Isus a aplicat acest principiu al 'trăirii din Evanghelie' şi s-a dedicat total predicării Regatului lui Dumnezeu împreună cu discipolii săi. Când a întâmpinat opoziţie, a făcut aşa cum i-a învăţat pe discipoli: "Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta" (comp. Ioan 4:1-3; Luc.13:31, 32). Uneori s-a deplasat pe ascuns sau s-a protejat de arestare vorbind în locuri publice înconjurat de mulţime (Ioan 7:1, 10; Luc. 19:47, 48; 20:19).

    Lucrurile aveau să se schimbe odată cu 'sosirea timpului' pentru moartea sa (Ioan 7:30; 8:20). Persecuţia avea să atingă un maxim, iar grupul bine organizat de evanghelizatori să fie 'împrăştiat' (Mat. 26:31). Iuda care 'ţinea punga' comună, se asociase cu persecutorii, devenind el însuşi un trădător (Ioan 13:29). Se întâmpla aşa cum i-a zis Isus lui Petru: "Simon, Simon, Satan a cerut să vă cearnă ca pe grâu". De acum înainte viaţa devenea pentru ei, cel puţin pentru un timp, o chestiune de supravieţuire individuală în care regulile pentru evanghelizatorii organizaţi nu mai funcţionau. Astfel Isus le-a zis:

    "Când v-am trimis fără pungă, fără traistă şi fără încălţăminte, aţi dus voi lipsă de ceva?" "De nimic", i-au răspuns ei. Şi el le-a zis: "Acum, dimpotrivă, cine are o pungă, s-o  ia; cine are o traistă, de asemenea s-o ia; şi cine nu are, să-şi vândă haina şi să-şi cumpere o sabie. Căci vă spun că trebuie să se împlinească în mine aceste cuvinte scrise: 'El a fost pus în numărul celor fărădelege'. Şi lucrurile privitoare la mine sunt gata să se împlinească" (Luc. 22:35-37).

    "Haina" sau veşmântul exterior era o dotare indispensabilă într-o călătorie, mai ales din cauza nopţilor reci. Un grup de călători putea avea doar câteva săbii, dar haină trebuia să aibă fiecare. Dacă Isus spune că 'cine nu are sabie să-şi vândă haina pentru a-şi cumpăra una', atunci situaţia era extremă pentru că grupul se dezintegra! Fiecare trebuia să-şi poarte singur de grijă.

    Desigur, aceste cuvinte ale lui Isus, deşi aplicabile ca atare în orice perioadă de persecuţie, sunt în mare măsură o metaforă folosită de el pentru a ilustra ce implicaţii asupra 'oilor' avea să aibă 'lovirea' păstorului (Zah. 13:7). Acest lucru îl înţelegem dacă sesizăm că ele au fost spuse cu referire la intervalul scurt de timp dintre arestarea şi învierea lui (Luc. 22:31-34; comp. Ioan 9:4). Trei zile! După încă cinzeci de zile, la Pentecostă, discipolii aveau să se simtă din nou liberi să se organizeze şi să întreprindă chiar acţiuni misionare.

    Luca relatează că apostolii s-au grăbit să-i arate lui Isus două săbii pe care le aveau. În loc să spună 'Destule', se pare că Isus a spus "Destul", adică destul cu discuţia aceasta (comp. v. 51)