|
Rațiunea și Biblia
(Paradoxuri, inspirație, agnosticism, etc.)
Rațiunea și Biblia
În afirmație:
În universul de
gândire creștin, Biblia ocupă locul întâi când se dezbate
scopul vieții, adevărul religios, exigențele divine, etc.
Obișnuim să spunem că Biblia este etalonul, ca și cuvânt al lui
Dumnezeu, iar rațiunea
și bunul simț comun vin după ca și cuvânt al omului.
Dar Vechiul și Noul Testament
nu au existat întotdeauna și nici la toate popoarele. Chiar și
astăzi peste jumătate din populația lumii nu posedă
sau nu respectă Biblia. Misionarii știu
că miliarde de oameni trebuie să o accepte pe baza unor
demonstrații logice. În aceste demonstrații veracitatea Bibliei nu
este o premisă, ci concluzia. Iar dacă la acești oameni se
așteaptă ca rațiunea proprie să-i conducă la concluzie care
ar fi acceptarea Bibliei, înseamnă că rațiunea, ca etalon logic, este
deasupra Bibliei la orice ființă umană.
Adică
rațiunea și bunul simț trebuie să primeze, să nu
fie abandonate în fața tabuurilor de genul miracolului și inspirației, în
abordarea religioasă. Dacă liderii ecleziastici ar fi
păstrat această ordine, dacă s-ar fi lăsat
conduși de rațiune, nu s-ar fi ajuns atât de frecvent la
fanatism în practici care s-au bazat, în cel mai fericit caz, pe exegeza greșită
a unor texte. Bunătatea și dreptatea umană ar fi trebuit
să-i controleze pe cei ce l-au ucis pe Fiul lui Dumnezeu și pe
cei care mai târziu au justificat cu Biblia constrângerea și persecuția
religioasă, discriminarea socială, sclavia,
autoritatea discreționară a liderilor, etc. - Compară
Ioan 16:2.
Rațiunea trebuie să verifice
argumentele interpretării, sensul invocat al textelor sacre ca
și mesajele spirituale ('duhurile dacă sunt de la Dumnezeu'). De asemenea
rațiunea și bunul simț comun trebuie să stabilească
moralitatea autentică (pozitivă, pragmatică, fidelă scopului
ei, spiritului) și de unde începe moralitatea dogmatică
(anacronică, fariseică, litera care dăunează sau chiar omoară).
Rațiunea este un
numitor comun la întreaga omenire, pe când Biblia (ca și orice
altă carte sacră) este doar pentru o parte. În absența
normei rațiunii, nu putem să judecăm fără
să ne dezbinăm, pentru că nu avem cu ce verifica rezultatele.
În replică:
Din ceea ce văd eu în Biblie,
Dumnezeu nu vrea să fim forțați să credem în el prin dovezi logice copleșitoare.
Dacă ne uităm la viața lui Isus și modul în care a predicat,
el a dorit să găsească pe acei oameni care apreciau cele mai înalte principii,
mai degrabă decât să încerce să-i convingă prin argumente logice. El a spus că
dacă cineva nu este atras de Tatăl, acela nu va veni la mine. Există cazuri în
care Isus a lăsat în mod intenționat în confuzie mulțimile și au fost situații
în care el nu a oferit un răspuns simplu care le-ar fi ajutat să înțeleagă Scripturile.
Pur și simplu el nu a dorit să folosească logica, pentru că el căuta altceva în
oameni...
În concluzie cred că omul are nevoie doar să citească Biblia
și să 'simtă' moralitatea perfectă și inspirația supranaturală a acestei cărți.
Când un copil, de exemplu, acceptă Biblia și vrea să-l venereze pe Autorul ei,
nu are nici o dovadă că ceea ce ține în mâini este realmente o copie exactă a
originalelor... dar el poate face o distincție între tot ce a văzut în viața lui
și ce găsește în această carte, ca să-și da seama că este ceva cu o moralitate
înaltă și se simte îndreptățit în aprecierea lui.
Nu sunt împotriva justificării Bibliei din perspectivă logică,
însă nu sunt sigur că acesta ar trebui să fie lucrul cu care să se înceapă.
Omul trebuie să îndrăgească mai întâi Biblia și principiile ei și numai după
aceea va avea suficientă motivație să înceapă un studiu al dovezilor externe
(ex. arheologice) ale acurateței ei (un cititor).
▲
Cum să fii un bun agnostic
În afirmație:
Există trei poziții fundamentale care se pot adopta
față de existența lui Dumnezeu: teistă, ateistă și agnostică. Teismul afirmă că
Dumnezeu există; ateismul afirmă că Dumnezeu nu există; agnosticismul afirmă că
nu se poate ști dacă Dumnezeu există sau nu există. Această ultimă poziție
constituie subiectul acestui articol.
Agnosticismul este o poziție mai umilă decât ateismul.
Ateismul afirmă că știe în mod cert că Dumnezeu nu există. O asemenea afirmație
este însă dincolo de cunoștința finită și nu poate fi dovedită concludent.
Agnosticismul este o cale mai înțeleaptă pentru că cel puțin el își admite limitele
și ignoranța proprie (deși cred că teismul este poziția cea mai logică - din
motive care depășesc această discuție). În timp ce agnosticii sunt destul
de înțelepți și de umili să fie modești și rezervați în lucrurile pe care le
cred în chestiuni așa de importante ca existența lui Dumnezeu, mulți agnostici
sunt în neclar cu privire la ceea ce este de fapt agnosticismul.
Există două erori care se fac de obicei în
confesiunea și/sau practica agnosticismului: 1. se presupune în mod greșit că
agnosticii sunt neutri, netendențioși; 2. se confundă ignoranța cu
incertitudinea.
Referitor la prima eroare, toți oamenii sunt tendențioși.
Este imposibil să fii netendențios. Dacă cineva afirmă că nu este tendențios
acest lucru dovedește faptul că este tendențios cu privire la aserțiunea că este
netendențios. În timp ce toți suntem tendențioși, suntem înclinați în direcții
diferite. Când roata atinge șoseaua se poate vedea cu ușurință unde trage
mașina. Unii vor fi înclinați spre ideea că Dumnezeu nu există, în timp ce alții
vor fi înclinați spre ideea că Dumnezeu există. Nu prea des se întâlnește un
agnostic care nu are opinii ferme despre religie într-un fel sau altul. Dacă
cineva alege să-și exprime prejudecata sau câtă forță folosește când își exprimă
opiniile tendențioase este o altă discuție, dar cei mai mulți agnostici
manifestă o anumită tendențiozitate. Cu nivelul de tendențiozitate arătat de
unii care se consideră agnostici, ne întrebăm dacă sunt de fapt agnostici!
Referitor la a doua eroare, faptul de a fi
agnostic nu înseamnă a te simți satisfăcut cu necunoașterea, nefăcând nimic
pentru a te elibera de incertitudine. Ignoranța și agnosticismul sunt
lucruri complet diferite. Eu nu știu multe despre trigonometrie, dar asta nu mă
face agnostic în legătură cu trigonometria; mă face ignorant. Cineva care
pretinde că este agnostic, dar nu s-a confruntat cu adevărat cu argumentele pro
și contra existenței lui Dumnezeu, nu este un bun agnostic. Agnosticii sunt cei
care au dat atenție chestiunii și nu reușesc să ajungă la o concluzie, nu cei care nu
știu nimic despre problema în discuție și astfel n-au nici o poziție. Un "bun agnostic"
este unul care caută să înțeleagă mai bine, strângând dovezi care îl
vor conduce în timp să ia o decizie dacă există sau nu există Dumnezeu.
Mulți care ridică pretenția că sunt "agnostici"
nu sunt mai mult decât niște lași intelectuali care nu vor să-și facă timp să
studieze opiniile diferite și nu doresc să se confrunte cu luarea unei decizii
referitor la ce este fals și ce este adevărat. Ei ar rămâne mai degrabă pe
puntea indeciziei toată viața, neluând nici o atitudine. Este mai ușor să nu ai o
poziție decât să te străduiești să găsești adevărul și apoi să rămâi ferm de partea
acelui adevăr împotriva erorii. În timp ce spun că fac cercetări pentru a descoperi
adevărul, ei adesea nu privesc mai departe de vârful nasului în căutarea
lui. Unii se vor uita până la munți, dar nu vor face nimic ca să-l
găsească pentru că este mai ușor și mai sigur să fii un căutător decât să fii un
găsitor.
Agnosticii se mândresc adesea că sunt oameni cu mintea
deschisă, dar când filozofia lor de start este că omul nu poate cunoaște
adevărul (care în sine este o pretenție de adevăr absolut și astfel în dezacord
cu filozofia agnostică pentru că se știe sigur că nu se poate ști sigur un
anumit lucru!), ei
devin automat oameni cu mintea închisă. Mintea poate fi deschisă numai dacă
există 'acolo afară' ceva de descoperit și de cunoscut, și dacă se urmărește
cu perseverență ceea ce se caută. Dacă nu există nimic de descoperit, mintea rămâne
închisă și numai atunci suntem îndreptățiți cu adevărat să nu ne
preocupăm de căutarea adevărului și discutarea diferitelor pretenții de adevăr
cu cei de opinii contrare. Agnosticismul care degenerează în "nu discut
despre religie"
nu este deloc agnosticism, pentru că a decis deja chestiunea - că nu poate fi
luată nici o decizie și că o asemenea decizie nu este importantă. O asemenea
poziție însă nu este agnostică, ci de cunoaștere sigură, și astfel nu este agnosticism deloc.
A fi agnostic înseamnă a examina toate dovezile disponibile cu dispoziția de a
ajunge la o decizie, odată ce s-au acumulat destule dovezi ca să se poată lua o
decizie. Agnosticul care acționează ca un adevărat agnostic nu poate
rămâne mult timp agnostic! (Jason Dulle)
▲
Ce credeți despre
superstiție?
În afirmație:
Superstiția se referă la
asocieri făcute de oameni între diferite evenimente din viață. De
exemplu cineva are un vis noaptea, iar a doua zi se întâmplă ceva, iar
persoana face legătura între întâmplarea de a doua zi și visul
din noaptea precedentă. Apoi dacă persoana are din nou un vis
similar într-o altă noapte, atunci se așteaptă poate la o întâmplare
similară a doua zi.
Credeți că superstiția
este răspândită, adică mai mult sau mai puțin de
jumătate din populația globului este înclinată spre
superstiție?
Se observă că omul de mic
copil urmărește evenimente care s-ar putea asocia. Când eram la
școala primară copiii vorbeau despre pisica neagră care
tăia calea sau despre canalele de pe șosea care aveau diferite
forme. Apoi superstiția se observă în toate colțurile
geografice ale globului, indiferent de vârstă, sex, stare
socială, orientare religioasă - peste tot oamenii urmăresc
horoscopul de exemplu.
Din ce cauză există această predispoziție în om?
Unul dintre motive poate fi teama, iar altul poate fi dorința de a nu fi singur sau dorința de a i se da
importanță. Persoane cu cele mai bune intenții au
tendința să acorde importanță evenimentelor din propria
lor viață. La aceste persoane ar fi greu să accepte
dacă le spui că toate acele evenimente din viața lor au fost
pur întâmplătoare.
În lumea religioasă oamenii
atribuie multe acțiuni intervenției Diavolului sau a lui
Dumnezeu.
De ce este ispititor să atribuim lui Dumnezeu
intervenții directe în viața noastră? Unul din motive este
chiar faptul că ne rugăm mereu lui Dumnezeu pentru lucrurile de
zi cu zi, iar El, suntem conștienți că ne vede ce facem în
orice moment. Atunci este foarte ușor să așteptăm ca El
să și intervină din când în când în viața noastră.
La fel în cazul lui Satan, în lumea religioasă se obișnuiesc
comentarii: 'Toată răutatea de astăzi este datorată lui
Satan'. Exemple concrete pot fi: 'Lăcomia omului este mai mare acum
decât cu 30 de ani în urmă'. Iar creștinii tind să
spună că Satan influențează omul astăzi la
lăcomie. Apoi ei împart această cauză în diferite faze sau
pași mai mici. De exemplu ei spun totodată că lăcomia
este provocată de mass-media, pentru că ne sunt prezentate la TV
sau în presă îndemnuri spre lăcomie. Un pas mai departe, analizând
cauza pentru care mass-media prezintă imaginile care cauzează
lăcomia, ne duce la producători cum ar fi Holywood-ul. Acești
producători fac statistici și cercetează care produse au
priză mai mare la public. În final după analize logice ei produc
ce se vinde mai bine.
Urmărind cu atenție, se
poate vedea că multe din acțiunile puse pe seama Diavolului în
realitate sunt un rezultat natural al unor factori omenești.
Urmărind același lanț de cauze, nu mai rămâne loc
pentru a putea spune cu precizie unde anume a intervenit Satan în mod
direct.
Ascultând diferite remarci, poate ne
dăm seama de exagerări ale unor oameni altfel bine intenționați.
Concluzia este că reducem adesea din aceste pretenții. Dar
rămâne totuși impresia că există și o
măsură de evenimente pe care le putem totuși atribui lui
Satan sau lui Dumnezeu pe bună dreptate. În final aș vrea să
las întrebarea deschisă:
Oare am putea reduce din aceste
pretenții de intervenție directă, fie din partea lui
Dumnezeu, fie a Diavolului, chiar să le reducem complet, adică
să nu mai atribuim nimic unei intervenții directe
exterioare din partea lui Dumnezeu sau a Diavolul?
Biblia spune că celui
rău pare să-i meargă mai bine,
apoi tot Biblia mai spune
că totul depinde de timp și împrejurări
- mi se pare un îndemn spre un punct
de vedere foarte REALIST
(de la un cititor)
▲
Datare preteristă a
Apocalipsei?
În afirmație:
1. Există o singură mențiune din vremea
primelor secole despre Ioan și Dominițian. Aceasta ar putea
indica faptul că Ioan era încă în viață pe vremea
împăratului roman Dominițian spre sfârșitul secolului întâi
e.n. Totuși nu există nici o dovadă istorică care
să arate că Ioan a scris cartea Apocalipsa în jurul anului 96 e.n.
2. Apocalipsa începe spunând că este vorba despre o
revelație care avea să se împlinească ÎN CURÂND. Apoi pe
parcursul cărții și în special la sfârșitul
cărții găsim din nou mențiuni în legătură cu
timpul care este aproape și venirea în curând a Domnului Isus.
Dacă cartea Apocalipsa ar fi fost scrisă în jurul anului 96 e.n.,
atunci expresiile 'în curând' și 'aproape' nu ar avea sens pentru
că au trecut aproape 2000 de ani fără să se întâmple
nimic. Însă dacă cartea Apocalipsa ar fi fost scrisă în jurul
anului 65 e.n. atunci toate aceste expresii ar potrivi mult mai bine,
pentru că evenimentele din 66 - 70 au avut loc într-adevăr
'curând'.
3. Apocalipsa 11 vorbește despre călcarea în
picioare a templului și a cetății sfinte, lucruri scrise
și în Luca 21:24. Este clar că Isus a vorbit în Luca 21:24 despre
evenimentele din 66-70 e.n. Asemănarea dintre aceste două pasaje ne
duce la concluzia că și Apocalipsa 11 se referă tot la
evenimentele din 66-70, iar aceasta face ca data scrierii cărții
Apocalipsa să potrivească mai bine cu o dată dinainte de anii
66-70.
4. Apocalips 7 și 14 vorbește despre toate
semințiile Israelului, însă după distrugerea din 70
registrele s-au pierdut și nu s-a mai cunoscut identitatea
semințiilor. Aceasta face ca data scrierii cărții Apocalipsa
să fie mai probabilă la o dată înainte de anii 66-70.
5. Apocalipsa vorbește despre templu și cetatea
Ierusalim în multe ocazii, dar templul a fost distrus în 70 e.n. Aceasta
face ca data scrierii cărții Apocalipsa să fie mai
probabilă la o dată înainte de anii 66-70.
6. Scrierile lui Ioan nu fac nici o mențiune la
distrugerea și împlinirea cuvintelor lui Isus cu ocazia evenimentelor
din 66-70. Evenimentele au fost de o importanță prea mare ca
să credem că Ioan a scris Apocalipsa împreună cu câteva alte
cărți ale sale, însă nu a făcut nici o mențiune
despre acele evenimente. Explicația cea mai probabilă este
că el nu a scris după anul 70 e.n., ci înainte.
7. În Apocalipsa 2:9 si 3:9 sunt menționați
iudeii naturali care îi persecutau pe creștini, iar sinagoga lor este
de asemenea menționată. Iudaismul a fost lovit de moarte în anul
70 e.n., deci o astfel de persecuție și mândrie cu sinagogile lor
s-ar potrivi mult mai bine înainte de anul 70 decât după acel an.
8. Apocalipsa 3:9 prevestește o umilire a iudeilor.
Dacă cartea Apocalipsa a fost scrisă cu așa de mulți ani
după distrugerea Ierusalimului din 70 e.n. ar fi greu de înțeles
ce altă umilire a iudeilor se mai aștepta. Dacă aceste cuvinte
au fost scrise înainte de anul 70, acel an să fi adus exact umilirea
de care vorbește Apocalipsa 3:9.
9. Matei, Marcu și Luca vorbesc toți trei despre
distrugerea Ierusalimului și a templului din anul 70 e.n. Ioan scrie
și el o evanghelie, însă nu menționează acea
profeție. Nu ar fi logic să credem că totuși a
menționat aceeași profeție de care au vorbit ceilalți
trei evangheliști, dar că el nu a inclus-o în evanghelia lui, ci
a scris-o în cartea Apocalipsei? Însăși asemănările
numeroase dintre profețiile din Matei 24, Luca 21 și Marcu 13
și viziunea profetică din Apocalips 6 ne conving că ele
vorbesc despre aceleași evenimente. Ar fi greu de armonizat faptul
că Apocalipsa vorbește despre distrugerea din anul 70 e.n. cu
scrierea lui după acel an, mai ușor ar fi de crezut că a
fost scris și el tot înainte de anul 70, deci înainte de împlinirea
profeției, nu după împlinire.
În replică:
Stabilirea unei date anterioare distrugerii
Ierusalimului pentru scrierea Apocalipsei permite, din punctul de vedere al
timpului,
aplicarea profețiilor apocaliptice asupra conflictului dintre Ierusalimul pământesc
și Roma sau dintre creștini și Roma. O asemenea aplicare ar putea reduce sau chiar
elimina necesitatea interpretării escatologice a Apocalipsei.
Totuși există un număr de obiecții și anume:
- Dacă Apocalipsa a fost scris în jurul anului 64 e.n, deci cu
un an sau doi înainte de anul 66, nu a rămas destul timp pentru împlinirea
tuturor lucrurilor profețite în ea
- Mesajul ar fi trebuit trimis nu celor șapte biserici din Asia Mică, ci
bisericii din Ierusalim pentru ca ea era cea direct interesată și afectată de
atacul roman
- "Ierusalimul" din Apocalipsa, chiar dacă este călcat in picioare, nu este
distrus, pe când armatele atacatoare, din contra, sunt distruse,
lucru care nu s-a întâmplat în secolul întâi în acest fel cu Ierusalimul și Roma
- Dacă Apocalipsa ar fi circulat atât de timpuriu, cartea ar fi fost acceptată mai repede
și fără dispută în canonul biblic, iar scriitorii NT s-ar fi referit eventual la ea
sau la învățăturile ei (ex. mileniul). De asemenea, ei ar fi putut confirma că
profețiile ei s-au împlinit. Dar nici măcar patristicii nu au considerat
distrugerea Ierusalimului drept o împlinire a profeției Apocalipsei
- Dacă profeția complexă și vastă a Apocalipsei a devenit istorie împlinită,
în numai 2 până la 6 ani de la scrierea și punerea ei în circulație, atunci valoarea sau utilitatea ei pentru
creștinii din următoarele
două milenii este redusă
▲
|