Raţiunea şi Biblia

(Paradoxuri, inspiraţie, agnosticism, etc.)

	Cuprins
	Subiecte deschise (dezbateri)
	Raţiunea şi Biblia
	Cum să fii un bun agnostic?
	Ce credeţi despre superstiţie?
	Datare preteristă a Apocalipsei?

Raţiunea şi Biblia

În afirmaţie:

    În universul de gândire creştin, Biblia ocupă locul întâi când se dezbate scopul vieţii, adevărul religios, exigenţele divine, etc. Obişnuim să spunem că Biblia este etalonul, ca şi cuvânt al lui Dumnezeu, iar raţiunea şi bunul simţ comun vin după ca şi cuvânt al omului.

    Dar Vechiul şi Noul Testament nu au existat întotdeauna şi nici la toate popoarele. Chiar şi astăzi peste jumătate din populaţia lumii nu posedă sau nu respectă Biblia. Misionarii ştiu că miliarde de oameni trebuie să o accepte pe baza unor demonstraţii logice. În aceste demonstraţii veracitatea Bibliei nu este o premisă, ci concluzia. Iar dacă la aceşti oameni se aşteaptă ca raţiunea proprie să-i conducă la concluzie care ar fi acceptarea Bibliei, înseamnă că raţiunea, ca etalon logic, este deasupra Bibliei la orice fiinţă umană.

    Adică raţiunea şi bunul simţ trebuie să primeze, să nu fie abandonate în faţa tabuurilor de genul miracolului şi inspiraţiei, în abordarea religioasă. Dacă liderii ecleziastici ar fi păstrat această ordine, dacă s-ar fi lăsat conduşi de raţiune, nu s-ar fi ajuns atât de frecvent la fanatism în practici care s-au bazat, în cel mai fericit caz, pe exegeza greşită a unor texte. Bunătatea şi dreptatea umană ar fi trebuit să-i controleze pe cei ce l-au ucis pe Fiul lui Dumnezeu şi pe cei care mai târziu au justificat cu Biblia constrângerea şi persecuţia religioasă, discriminarea socială, sclavia, autoritatea discreţionară a liderilor, etc. - Compară Ioan 16:2.

    Raţiunea trebuie să verifice argumentele interpretării, sensul invocat al textelor sacre ca şi mesajele spirituale ('duhurile dacă sunt de la Dumnezeu'). De asemenea raţiunea şi bunul simţ comun trebuie să stabilească moralitatea autentică (pozitivă, pragmatică, fidelă scopului ei, spiritului) şi de unde începe moralitatea dogmatică (anacronică, fariseică, litera care dăunează sau chiar omoară).

    Raţiunea este un numitor comun la întreaga omenire, pe când Biblia (ca şi orice altă carte sacră) este doar pentru o parte. În absenţa normei raţiunii, nu putem să judecăm fără să ne dezbinăm, pentru că nu avem cu ce verifica rezultatele.

În replică:

    Din ceea ce văd eu în Biblie, Dumnezeu nu vrea să fim forţaţi să credem în el prin dovezi logice copleşitoare.
    Dacă ne uităm la viaţa lui Isus şi modul în care a predicat, el a dorit să găsească pe acei oameni care apreciau cele mai înalte principii, mai degrabă decât să încerce să-i convingă prin argumente logice. El a spus că dacă cineva nu este atras de Tatăl, acela nu va veni la mine. Există cazuri în care Isus a lăsat în mod intenţionat în confuzie mulţimile şi au fost situaţii în care el nu a oferit un răspuns simplu care le-ar fi ajutat să înţeleagă Scripturile. Pur şi simplu el nu a dorit să folosească logica, pentru că el căuta altceva în oameni...
    În concluzie cred că omul are nevoie doar să citească Biblia şi să 'simtă' moralitatea perfectă şi inspiraţia supranaturală a acestei cărţi. Când un copil, de exemplu, acceptă Biblia şi vrea să-l venereze pe Autorul ei,  nu are nici o dovadă că ceea ce ţine în mâini este realmente o copie exactă a originalelor... dar el poate face o distincţie între tot ce a văzut în viaţa lui şi ce găseşte în această carte, ca să-şi da seama că este ceva cu o moralitate înaltă şi se simte îndreptăţit în aprecierea lui.
    Nu sunt împotriva justificării Bibliei din perspectivă logică, însă nu sunt sigur că acesta ar trebui să fie lucrul cu care să se înceapă. Omul trebuie să îndrăgească mai întâi Biblia şi principiile ei şi numai după aceea va avea suficientă motivaţie să înceapă un studiu al dovezilor externe (ex. arheologice) ale acurateţei ei (un cititor).

▲

Cum să fii un bun agnostic

În afirmaţie:

    Există trei poziţii fundamentale care se pot adopta faţă de existenţa lui Dumnezeu: teistă, ateistă şi agnostică. Teismul afirmă că Dumnezeu există; ateismul afirmă că Dumnezeu nu există; agnosticismul afirmă că nu se poate şti dacă Dumnezeu există sau nu există. Această ultimă poziţie constituie subiectul acestui articol.

    Agnosticismul este o poziţie mai umilă decât ateismul. Ateismul afirmă că ştie în mod cert că Dumnezeu nu există. O asemenea afirmaţie este însă dincolo de cunoştinţa finită şi nu poate fi dovedită concludent. Agnosticismul este o cale mai înţeleaptă pentru că cel puţin el îşi admite limitele şi ignoranţa proprie (deşi cred că teismul este poziţia cea mai logică - din motive care depăşesc această discuţie). În timp ce agnosticii sunt destul de înţelepţi şi de umili să fie modeşti şi rezervaţi în lucrurile pe care le cred în chestiuni aşa de importante ca existenţa lui Dumnezeu, mulţi agnostici sunt în neclar cu privire la ceea ce este de fapt agnosticismul.

    Există două erori care se fac de obicei în confesiunea şi/sau practica agnosticismului: 1. se presupune în mod greşit că agnosticii sunt neutri, netendenţioşi; 2. se confundă ignoranţa cu incertitudinea.

    Referitor la prima eroare, toţi oamenii sunt tendenţioşi. Este imposibil să fii netendenţios. Dacă cineva afirmă că nu este tendenţios acest lucru dovedeşte faptul că este tendenţios cu privire la aserţiunea că este netendenţios. În timp ce toţi suntem tendenţioşi, suntem înclinaţi în direcţii diferite. Când roata atinge şoseaua se poate vedea cu uşurinţă unde trage maşina. Unii vor fi înclinaţi spre ideea că Dumnezeu nu există, în timp ce alţii vor fi înclinaţi spre ideea că Dumnezeu există. Nu prea des se întâlneşte un agnostic care nu are opinii ferme despre religie într-un fel sau altul. Dacă cineva alege să-şi exprime prejudecata sau câtă forţă foloseşte când îşi exprimă opiniile tendenţioase este o altă discuţie, dar cei mai mulţi agnostici manifestă o anumită tendenţiozitate. Cu nivelul de tendenţiozitate arătat de unii care se consideră agnostici, ne întrebăm dacă sunt de fapt agnostici!

    Referitor la a doua eroare, faptul de a fi agnostic nu înseamnă a te simţi satisfăcut cu necunoaşterea, nefăcând nimic pentru a te elibera de incertitudine. Ignoranţa şi agnosticismul sunt lucruri complet diferite. Eu nu ştiu multe despre trigonometrie, dar asta nu mă face agnostic în legătură cu trigonometria; mă face ignorant. Cineva care pretinde că este agnostic, dar nu s-a confruntat cu adevărat cu argumentele pro şi contra existenţei lui Dumnezeu, nu este un bun agnostic. Agnosticii sunt cei care au dat atenţie chestiunii şi nu reuşesc să ajungă la o concluzie, nu cei care nu ştiu nimic despre problema în discuţie şi astfel n-au nici o poziţie. Un "bun agnostic" este unul care caută să înţeleagă mai bine, strângând dovezi care îl vor conduce în timp să ia o decizie dacă există sau nu există Dumnezeu.

    Mulţi care ridică pretenţia că sunt "agnostici" nu sunt mai mult decât nişte laşi intelectuali care nu vor să-şi facă timp să studieze opiniile diferite şi nu doresc să se confrunte cu luarea unei decizii referitor la ce este fals şi ce este adevărat. Ei ar rămâne mai degrabă pe puntea indeciziei toată viaţa, neluând nici o atitudine. Este mai uşor să nu ai o poziţie decât să te străduieşti să găseşti adevărul şi apoi să rămâi ferm de partea acelui adevăr împotriva erorii. În timp ce spun că fac cercetări pentru a descoperi adevărul, ei adesea nu privesc mai departe de vârful nasului în căutarea lui. Unii se vor uita până la munţi, dar nu vor face nimic ca să-l găsească pentru că este mai uşor şi mai sigur să fii un căutător decât să fii un găsitor.

    Agnosticii se mândresc adesea că sunt oameni cu mintea deschisă, dar când filozofia lor de start este că omul nu poate cunoaşte adevărul (care în sine este o pretenţie de adevăr absolut şi astfel în dezacord cu filozofia agnostică pentru că se ştie sigur că nu se poate şti sigur un anumit lucru!), ei devin automat oameni cu mintea închisă. Mintea poate fi deschisă numai dacă există 'acolo afară' ceva de descoperit şi de cunoscut, şi dacă se urmăreşte cu perseverenţă ceea ce se caută. Dacă nu există nimic de descoperit, mintea rămâne închisă şi numai atunci suntem îndreptăţiţi cu adevărat să nu ne preocupăm de căutarea adevărului şi discutarea diferitelor pretenţii de adevăr cu cei de opinii contrare. Agnosticismul care degenerează în "nu discut despre religie" nu este deloc agnosticism, pentru că a decis deja chestiunea - că nu poate fi luată nici o decizie şi că o asemenea decizie nu este importantă. O asemenea poziţie însă nu este agnostică, ci de cunoaştere sigură, şi astfel nu este agnosticism deloc. A fi agnostic înseamnă a examina toate dovezile disponibile cu dispoziţia de a ajunge la o decizie, odată ce s-au acumulat destule dovezi ca să se poată lua o decizie. Agnosticul care acţionează ca un adevărat agnostic nu poate rămâne mult timp agnostic! (Jason Dulle)

▲

Ce credeţi despre superstiţie?

În afirmaţie:

    Superstiţia se referă la asocieri făcute de oameni între diferite evenimente din viaţă. De exemplu cineva are un vis noaptea, iar a doua zi se întâmplă ceva, iar persoana face legătura între întâmplarea de a doua zi şi visul din noaptea precedentă. Apoi dacă persoana are din nou un vis similar într-o altă noapte, atunci se aşteaptă poate la o întâmplare similară a doua zi.

    Credeţi că superstiţia este răspândită, adică mai mult sau mai puţin de jumătate din populaţia globului este înclinată spre superstiţie?

    Se observă că omul de mic copil urmăreşte evenimente care s-ar putea asocia. Când eram la şcoala primară copiii vorbeau despre pisica neagră care tăia calea sau despre canalele de pe şosea care aveau diferite forme. Apoi superstiţia se observă în toate colţurile geografice ale globului, indiferent de vârstă, sex, stare socială, orientare religioasă - peste tot oamenii urmăresc horoscopul de exemplu.

    Din ce cauză există această predispoziţie în om?

Unul dintre motive poate fi teama, iar altul poate fi dorinţa de a nu fi singur sau dorinţa de a i se da importanţă. Persoane cu cele mai bune intenţii au tendinţa să acorde importanţă evenimentelor din propria lor viaţă. La aceste persoane ar fi greu să accepte dacă le spui că toate acele evenimente din viaţa lor au fost pur întâmplătoare.

    În lumea religioasă oamenii atribuie multe acţiuni intervenţiei Diavolului sau a lui Dumnezeu.

De ce este ispititor să atribuim lui Dumnezeu intervenţii directe în viaţa noastră? Unul din motive este chiar faptul că ne rugăm mereu lui Dumnezeu pentru lucrurile de zi cu zi, iar El, suntem conştienţi că ne vede ce facem în orice moment. Atunci este foarte uşor să aşteptăm ca El să şi intervină din când în când în viaţa noastră. La fel în cazul lui Satan, în lumea religioasă se obişnuiesc comentarii: 'Toată răutatea de astăzi este datorată lui Satan'. Exemple concrete pot fi: 'Lăcomia omului este mai mare acum decât cu 30 de ani în urmă'. Iar creştinii tind să spună că Satan influenţează omul astăzi la lăcomie. Apoi ei împart această cauză în diferite faze sau paşi mai mici. De exemplu ei spun totodată că lăcomia este provocată de mass-media, pentru că ne sunt prezentate la TV sau în presă îndemnuri spre lăcomie. Un pas mai departe, analizând cauza pentru care mass-media prezintă imaginile care cauzează lăcomia, ne duce la producători cum ar fi Holywood-ul. Aceşti producători fac statistici şi cercetează care produse au priză mai mare la public. În final după analize logice ei produc ce se vinde mai bine.

    Urmărind cu atenţie, se poate vedea că multe din acţiunile puse pe seama Diavolului în realitate sunt un rezultat natural al unor factori omeneşti. Urmărind acelaşi lanţ de cauze, nu mai rămâne loc pentru a putea spune cu precizie unde anume a intervenit Satan în mod direct.

    Ascultând diferite remarci, poate ne dăm seama de exagerări ale unor oameni altfel bine intenţionaţi. Concluzia este că reducem adesea din aceste pretenţii. Dar rămâne totuşi impresia că există şi o măsură de evenimente pe care le putem totuşi atribui lui Satan sau lui Dumnezeu pe bună dreptate. În final aş vrea să las întrebarea deschisă:

    Oare am putea reduce din aceste pretenţii de intervenţie directă, fie din partea lui Dumnezeu, fie a Diavolului, chiar să le reducem complet, adică să nu mai atribuim nimic unei intervenţii directe exterioare din partea lui Dumnezeu sau a Diavolul?

Biblia spune că celui rău pare să-i meargă mai bine,

 apoi tot Biblia mai spune că totul depinde de timp şi împrejurări

 - mi se pare un îndemn spre un punct de vedere foarte REALIST

(de la un cititor)

▲

Datare preteristă a Apocalipsei?

În afirmaţie:

1. Există o singură menţiune din vremea primelor secole despre Ioan şi Dominiţian. Aceasta ar putea indica faptul că Ioan era încă în viaţă pe vremea împăratului roman Dominiţian spre sfârşitul secolului întâi e.n. Totuşi nu există nici o dovadă istorică care să arate că Ioan a scris cartea Apocalipsa în jurul anului 96 e.n.

2. Apocalipsa începe spunând că este vorba despre o revelaţie care avea să se împlinească ÎN CURÂND. Apoi pe parcursul cărţii şi în special la sfârşitul cărţii găsim din nou menţiuni în legătură cu timpul care este aproape şi venirea în curând a Domnului Isus. Dacă cartea Apocalipsa ar fi fost scrisă în jurul anului 96 e.n., atunci expresiile 'în curând' şi 'aproape' nu ar avea sens pentru că au trecut aproape 2000 de ani fără să se întâmple nimic. Însă dacă cartea Apocalipsa ar fi fost scrisă în jurul anului 65 e.n. atunci toate aceste expresii ar potrivi mult mai bine, pentru că evenimentele din 66 - 70 au avut loc într-adevăr 'curând'.

3. Apocalipsa 11 vorbeşte despre călcarea în picioare a templului şi a cetăţii sfinte, lucruri scrise şi în Luca 21:24. Este clar că Isus a vorbit în Luca 21:24 despre evenimentele din 66-70 e.n. Asemănarea dintre aceste două pasaje ne duce la concluzia că şi Apocalipsa 11 se referă tot la evenimentele din 66-70, iar aceasta face ca data scrierii cărţii Apocalipsa să potrivească mai bine cu o dată dinainte de anii 66-70.

4. Apocalips 7 şi 14 vorbeşte despre toate seminţiile Israelului, însă după distrugerea din 70 registrele s-au pierdut şi nu s-a mai cunoscut identitatea seminţiilor. Aceasta face ca data scrierii cărţii Apocalipsa să fie mai probabilă la o dată înainte de anii 66-70.

5. Apocalipsa vorbeşte despre templu şi cetatea Ierusalim în multe ocazii, dar templul a fost distrus în 70 e.n. Aceasta face ca data scrierii cărţii Apocalipsa să fie mai probabilă la o dată înainte de anii 66-70.

6. Scrierile lui Ioan nu fac nici o menţiune la distrugerea şi împlinirea cuvintelor lui Isus cu ocazia evenimentelor din 66-70. Evenimentele au fost de o importanţă prea mare ca să credem că Ioan a scris Apocalipsa împreună cu câteva alte cărţi ale sale, însă nu a făcut nici o menţiune despre acele evenimente. Explicaţia cea mai probabilă este că el nu a scris după anul 70 e.n., ci înainte.

7. În Apocalipsa 2:9 si 3:9 sunt menţionaţi iudeii naturali care îi persecutau pe creştini, iar sinagoga lor este de asemenea menţionată. Iudaismul a fost lovit de moarte în anul 70 e.n., deci o astfel de persecuţie şi mândrie cu sinagogile lor s-ar potrivi mult mai bine înainte de anul 70 decât după acel an.

8. Apocalipsa 3:9 prevesteşte o umilire a iudeilor. Dacă cartea Apocalipsa a fost scrisă cu aşa de mulţi ani după distrugerea Ierusalimului din 70 e.n. ar fi greu de înţeles ce altă umilire a iudeilor se mai aştepta. Dacă aceste cuvinte au fost scrise înainte de anul 70, acel an să fi adus exact umilirea de care vorbeşte Apocalipsa 3:9.

9. Matei, Marcu şi Luca vorbesc toţi trei despre distrugerea Ierusalimului şi a templului din anul 70 e.n. Ioan scrie şi el o evanghelie, însă nu menţionează acea profeţie. Nu ar fi logic să credem că totuşi a menţionat aceeaşi profeţie de care au vorbit ceilalţi trei evanghelişti, dar că el nu a inclus-o în evanghelia lui, ci a scris-o în cartea Apocalipsei? Însăşi asemănările numeroase dintre profeţiile din Matei 24, Luca 21 şi Marcu 13 şi viziunea profetică din Apocalips 6 ne conving că ele vorbesc despre aceleaşi evenimente. Ar fi greu de armonizat faptul că Apocalipsa vorbeşte despre distrugerea din anul 70 e.n. cu scrierea lui după acel an, mai uşor ar fi de crezut că a fost scris şi el tot înainte de anul 70, deci înainte de împlinirea profeţiei, nu după împlinire.

În replică:

    Stabilirea unei date anterioare distrugerii Ierusalimului pentru scrierea Apocalipsei permite, din punctul de vedere al timpului, aplicarea profeţiilor apocaliptice asupra conflictului dintre Ierusalimul pământesc şi Roma sau dintre creştini şi Roma. O asemenea aplicare ar putea reduce sau chiar elimina necesitatea interpretării escatologice a Apocalipsei.

    Totuşi există un număr de obiecţii şi anume:

   - Dacă Apocalipsa a fost scris în jurul anului 64 e.n, deci cu un an sau doi înainte de anul 66, nu a rămas destul timp pentru împlinirea tuturor lucrurilor profeţite în ea

   - Mesajul ar fi trebuit trimis nu celor şapte biserici din Asia Mică, ci bisericii din Ierusalim pentru ca ea era cea direct interesată şi afectată de atacul roman

   - "Ierusalimul" din Apocalipsa, chiar dacă este călcat in picioare, nu este distrus, pe când armatele atacatoare, din contra, sunt distruse, lucru care nu s-a întâmplat în secolul întâi în acest fel cu Ierusalimul şi Roma

   - Dacă Apocalipsa ar fi circulat atât de timpuriu, cartea ar fi fost acceptată mai repede şi fără dispută în canonul biblic, iar scriitorii NT s-ar fi referit eventual la ea sau la învăţăturile ei (ex. mileniul). De asemenea, ei ar fi putut confirma că profeţiile ei s-au împlinit. Dar nici măcar patristicii nu au considerat distrugerea Ierusalimului drept o împlinire a profeţiei Apocalipsei

   - Dacă profeţia complexă şi vastă a Apocalipsei a devenit istorie împlinită, în numai 2 până la 6 ani de la scrierea şi punerea ei în circulaţie, atunci valoarea sau utilitatea ei pentru creştinii din următoarele două milenii este redusă

▲