Pomul cunoştinţei

Dacă omul a fost creat după "asemănarea" lui Dumnezeu, în ce sens a ajuns

 "ca" Dumnezeu după consumarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului?

    În contextul relatării despre creaţie din Geneza, "asemănarea" omului cu Dumnezeu a privit distincţia specifică faţă de animale pe care i-au conferit-o atributele fiinţei divine: conştiinţă, raţiune, etică, etc. Numai omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu (Gen. 1:21, 25, 26; 9:5, 6).

    "Asemănarea" nu a presupus egalitate cu Dumnezeu în autonomia morală, aşa cum un copil se aseamănă părinţilor, dar nu este "ca" ei în cunoaşterea binelui şi răului, adică egal cu ei în capacitatea şi dreptul de a lua decizii. În timp ce "asemănarea" era o urmare a actului creaţiei, ea fiind dată omului, egalitatea trebuia să vină mai târziu după o perioadă de creştere morală şi responsabilitate dovedită.

    Prin neascultare, omul şi-a asumat pe cont propriu sau a luat poziţia de egalitate cu Dumnezeu, în pofida diferenţei. În faza de "copilărie" însă (la puţini ani după creaţie) autonomia morală era improprie sau prematură pentru om. Pomul cunoştinţei binelui şi răului a constituit simbolic obiectul acestei diferenţe. El reprezenta dreptul de a decide autonom ce este bine şi ce este rău, drept ce derivă dintr-o cunoştinţă corespunzătoare a binelui şi răului moral.

    Omul trebuia să depindă de Dumnezeu, la fel cum copiii trebuie să asculte un timp de părinţi, pentru că nu au "cunoştinţa" proprie adulţilor. Dacă refuză, de exemplu dacă fug de acasă, suferă consecinţele experienţei lacunare. Însă părinţii ar putea spune într-un limbaj asemănător celui din Geneza: "Iată, au ajuns ca noi, cunoscând binele şi răul", adică făcând pe adulţii care au cunoştinţă, exercitând dreptul de a decide singuri, experimentând independenţa morală.

    A fi "ca" un adult (cu drept de a decide) este atracţia tinerilor de azi, la fel cum a fi "ca Dumnezeu" a fost atracţia pentru Adam şi Eva. Cât de "adult" poate fi însă un copil sau cât de "cunoscători" au devenit Adam şi Eva după ce au mâncat din pom, este o altă problemă şi se vede din consecinţe. Set a fost dependent de părinţi până la majorat, deşi s-a născut "după chipul şi asemănarea" lor (Gen. 5:1, 3). Asemănarea deci nu a însemnat egalitate.

    Adam şi Eva au luat din pomul cunoştinţei binelui şi răului înainte de vreme. Geneza 3:22 spune:

    "Domnul Dumnezeu a zis: 'Iată că omul a ajuns ca unul din noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum, nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci...".

    Este de presupus că după un timp în care ar fi crescut în cunoştinţă, experienţă şi responsabilitate morală, Dumnezeu le-ar fi permis lui Adam şi Eva să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului ca o confirmare a faptului că acum au ajuns "ca" Dumnezeu, aşa cum copiii devin într-o zi adulţi îndreptăţiţi să ia decizii singuri ca şi părinţii.

    Cei doi pomi nu au fost acolo ca o simplă ispită, ca un lucru de dorit la care omul să nu ajungă niciodată. La timpul potrivit Dumnezeu ar fi ridicat interdicţia referitoare la pomul cunoştinţei. Consumarea din pomul vieţii ar fi urmat să aibă loc după consumarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului. În condiţii normale, omul trebuia "să ia ŞI din pomul vieţii". În acest fel ar fi devenit "ca Dumnezeu" nu numai (1) cunoscând binele şi răul, ci şi (2) trăind veşnic.

    Nu este un lucru nenatural sau exagerat pentru copiii lui Dumnezeu să devină într-o zi "ca" Dumnezeu. Nu ar însemna că Dumnezeu îşi diminuează poziţia sa, ci că se extinde cercul fiinţelor responsabile moral incluse în pronumele "noi" din sintagma "unul din noi"* .

_______________

    * Cuvintele "unul din noi" sunt interpretate de obicei ca făcând aluzie la o persoană unică (Satan sau Isus în preexistenţă). Totuşi "unul" ar putea fi o desemnare generică cu sensul de 'unul oricare dintre noi mai mulţi'. În acest caz ele nu indică decât că la timpul exprimării lor existau fiinţe "ca" Dumnezeu în ce priveşte autonomia morală. În mod normal asemenea fiinţe trebuie să fi existat de "când" Cel Preaînalt posedă titlul de Dumnezeu. Acest când este oricum atemporal. Pentru că nu ne putem imagina un Dumnezeu fără închinători, aşa cum nu ne putem imagina un Creator fără creaturi sau un Tată care nu a avut copii. Tot aşa, dacă Dumnezeu este dragoste atunci el este un Dumnezeu social şi este înconjurat de fiinţe "ca" el. Întrucât Dumnezeu are această calitate dintotdeauna, ne putem gândi că este înconjurat de fiinţe dintotdeauna. În mod interesant, Biblia vorbeşte despre "îngeri" (lit. mesageri), dar niciodată despre faptul că aceştia ar fi fost creaţi sau că ar avea o vârstă.