Originea lui Isus

7.1 Profeţiile despre Isus din Vechiul Testament

    Studiul 3 a explicat cum planul lui Dumnezeu de salvare a oamenilor îl avea în centru pe Isus Cristos. Promisiunile pe care el le-a făcut Evei, lui Avraam şi lui David vorbeau toate despre Isus ca descendent al lor. Într-adevăr, întregul Vechi Testament profeţeşte despre Cristos. Legea lui Moise, căreia poporul lui Israel i s-a supus înainte de Cristos, vorbeşte în mod constant despre Isus: “Legea ne-a fost un îndrumător spre Cristos” (Gal. 3:24). Astfel, la sărbătoarea de Paşti, un miel perfect sănătos trebuia să fie sacrificat (Ex. 12:3-6); acesta întruchipa sacrificiul lui Isus, “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29; 1 Cor. 5:7). Animalele sacrificate trebuiau să fie fără defect, asemeni naturii perfecte a lui Isus (Ex. 12:5; comp. 1 Petru 1:19).

    În Psalmi şi Prooroci există nenumărate profeţii despre cum avea să fie Mesia. Acestea se axează mai ales pe descrierea modului în care avea el să moară. Refuzul Iudaismului de a accepta ideea unui Mesia care moare se datorează faptului că evreii nu au acordat suficientă atenţie acestor profeţii, din care prezentăm câteva:

    Nu este de mirare că Noul Testament ne aminteşte că “legea şi proorocii” din Vechiul Testament stau la baza înţelegerii lui Cristos (Fapte 26:22; 28:23; Rom. 1:2, 3; 16:25, 26). Isus însuşi ne-a avertizat că dacă nu-i înţelegem corect pe “Moise şi prooroci”, nu putem să-l înţelegem pe el (Luca 16:31; Ioan 5:46, 47).

    Faptul că Legea lui Moise vorbea despre Cristos şi proorocii au profeţit despre el, ar trebui să fie o dovadă suficientă că Isus nu a existat ca persoană înainte de naşterea sa. Doctrina “preexistenţei” lui Cristos ca înger sau parte a Divinităţii înainte de naşterea sa neagă promisiunile repetate că el va fi sămânţa Evei, a lui Avraam şi a lui David. Dacă Isus ar fi existat în ceruri la vremea acestor promisiuni, Dumnezeu nu ar fi fost corect atunci când le-a promis acestor oameni un moştenitor care va fi Mesia.

    Genealogia lui Isus, descrisă în Matei 1 şi Luca 3, ne arată că arborele genealogic al lui Isus se întinde până la acei oameni cărora Dumnezeu le-a făcut promisiunile.

    Promisiunea făcută lui David despre Cristos face imposibilă existenţa fizică a acestuia la momentul promisiunii: “Eu îţi voi ridica un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău… Eu îi voi fi Tată şi El îmi va fi Fiu” (2 Sam. 7:12, 14). Observaţi timpul viitor folosit aici. Deci dacă Dumnezeu avea să fie Tatăl lui Cristos, este imposibil ca Fiul lui Dumnezeu să fi existat deja în acel moment în care a fost făcută promisiunea. Faptul că această sămânţă “va ieşi din trupul tău” înseamnă că ea va fi un urmaş şi moştenitor fizic al lui David. “Dumnezeu a jurat lui David adevărul… Voi pune pe scaunul tău de domnie un fiu din trupul tău” (Ps. 132:11).

    Solomon a fost prima îndeplinire a acestei promisiuni, dar cum el exista deja fizic în momentul în care a fost făcută promisiunea (2 Sam. 5:14), principala îndeplinire a promisiunii că David va avea un moştenitor fizic, se referă la Cristos (Luca 1:31-33). “Voi ridica lui David o Odraslă neprihănită” (Ier. 23:5).

    Acelaşi timp viitor este utilizat şi în alte profeţii despre Cristos. Cuvintele “voi ridica din mijlocul fraţilor lor (a lui Israel) un prooroc ca tine (ca Moise)” (Deut. 18:18), sunt citate în Fapte 3:22, 23, unde “Proorocul” este identificat cu Isus. “Fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi-i va pune numele Emanuel” (Is. 7:14). Această profeţie s-a împlinit la naşterea lui Cristos (Mat. 1:23).

7.2. Naşterea imaculată

     Unii cred că la un moment anume au existat două sau chiar trei persoane în ceruri, iar apoi una dintre acestea a încetat să mai existe acolo pentru a se regăsi în formă fizică în pântecele Mariei. Descrierea scripturală a concepţiei şi naşterii lui Cristos contrazice ideea că el ar fi existat ca persoană înainte de naşterea sa. Îngerul Gabriel a apărut în faţa Mariei cu mesajul:

    „Vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt…” Dar Maria a zis îngerului: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat?” Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:31-35).

    Se subliniază de două ori faptul că Isus va fi Fiul lui Dumnezeu de la naşterea sa; evident deci, acest Fiu al lui Dumnezeu nu a existat înainte de a se naşte. Din nou, trebuie observat timpul viitor folosit frecvent - de exemplu, “El va fi mare”. Dacă Isus ar fi existat deja ca persoană în timp ce îngerul rostea aceste cuvinte în faţa Mariei, ar fi fost deja „mare” sau important.

CONCEPEREA LUI ISUS

    Prin spiritul sfânt care s-a coborât asupra sa, Maria a putut să-l conceapă pe Isus fără a avea o relaţie fizică cu un bărbat. Astfel, Iosif nu a fost tatăl adevărat al lui Isus. Trebuie înţeles că spiritul sfânt nu este o persoană (vezi Studiul 2); Isus era Fiul lui Dumnezeu, nu al spiritului sfânt. Deoarece Dumnezeu a acţionat asupra Mariei prin spiritul sfânt, “de aceea Sfântul” născut de ea a fost “numit Fiul lui Dumnezeu” (Luc. 1:35). Folosirea expresiei concluzive “de aceea” implică faptul că fără acţiunea spiritului sfânt asupra Mariei, Isus, Fiul lui Dumnezeu, nu ar fi venit la viaţă.

    Faptul că Isus a fost “conceput” în uterul Mariei (Luc. 1:31) este o altă dovadă că el nu a avut o existenţă personală înainte de acest moment. Dacă “concepem” o idee, ideea începe din interiorul nostru. La fel şi Isus a fost conceput în interiorul pântecelui Mariei – a început acolo ca fetus, ca oricare altă fiinţă omenească. Ioan 3:16, cel mai cunoscut verset din Biblie, spune că Isus a fost “singurul Fiu născut” al lui Dumnezeu. Milioane de oameni care citează acest verset nu se gândesc la înţelesul lui. Dacă Isus a fost “născut”, atunci el “a început”  în pântecele Mariei.

    Este semnificativ faptul că Isus a fost “conceput” de către Dumnezeu şi nu a fost creat, aşa cum a fost creat Adam la început. Acest lucru explică apropierea din legătura lui Dumnezeu cu Isus.

    Is. 49:5, 6 conţine o profeţie despre Cristos ca lumină a lumii, pe care a îndeplinit-o (Ioan 8:12). El este descris ca meditând la “Dumnezeu care m-a întocmit din pântecele mamei mele ca să fiu Robul Lui”. Cristos a fost deci “întocmit” în pântecele Mariei, prin acţiunea spiritului sfânt. Uterul Mariei era deci locul de origine ca fiinţă a lui Cristos.

    Am văzut în Studiul 7.1 că Psalmul 22 profeţeşte gândurile lui Cristos pe stâlp. El îi spunea lui Dumnezeu: “M-ai scos din pântecele mamei… de când eram în pântece am fost sub paza ta; din pântecele mamei, tu eşti Dumnezeul meu” (Ps. 22:9, 10). În timp ce-şi dădea viaţa, Cristos a privit înapoi la originile sale - în uterul mamei sale Maria, conceput prin puterea lui Dumnezeu. Însăşi descrierea din Evanghelie a Mariei ca “mama” lui Cristos combate ideea că el ar fi existat înainte ca Maria să-l fi născut.

    Maria era o fiinţă umană obişnuită, cu părinţi umani normali. Acest lucru este dovedit de faptul că avea o verişoară, care l-a născut pe Ioan Botezătorul, un om obişnuit (Luc. 1:36). Ideea că Maria nu ar fi avut o natură umană obişnuită presupune ca Cristos să nu fi putut fi deopotrivă “fiul omului” şi “fiul lui Dumnezeu”. Astfel este numit el frecvent în Noul Testament. El era “fiul omului” deoarece avea o mamă din rândul oamenilor, şi “fiul lui Dumnezeu” datorită acţiunii lui Dumnezeu asupra Mariei prin spiritul sfânt (Luc. 1:35), însemnând că Dumnezeu era Tatăl său. Această combinaţie perfectă nu ar mai fi fost valabilă dacă Maria nu ar fi fost o femeie obişnuită.

    “Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nici unul măcar! Ce este omul ca să fie curat? Şi poate cel născut din femeie să fie drept? Cum ar putea cel născut din femeie să fie curat?” (Iov 14:4; 15:14; 25:4). Aceasta pune punct oricărei idei de concepere imaculată, fie a Mariei, fie a lui Isus.

    Maria, fiind “născută din femeie”, cu părinţi normali, avea deci firea noastră umană, pe care i-a transmis-o şi lui Isus, care a fost “născut din femeie” (Gal. 4:4). Faptul că el a fost “născut” prin intermediul Mariei dovedeşte că el nu putea exista fizic fără să fi fost născut de ea. Emphatic Diaglott redă Galateni 4:4: “Fiind produs de o femeie”.

    Evanghelia ne prezintă adesea firea umană a Mariei. Cristos a trebuit să o mustre de cel puţin trei ori pentru lipsa de percepţie spirituală (Luc. 2:49; Ioan 2:4); dar ea nu îi înţelegea cuvintele (Luc. 2:50). Acest lucru este de aşteptat din partea unei femei cu fire umană, al cărei fiu era Fiul lui Dumnezeu, şi care avea o percepţie spirituală mult mai dezvoltată decât a ei, chiar dacă şi el împărtăşea firea ei umană. Iosif a avut relaţii fizice cu Maria după naşterea lui Cristos (Mat. 1:25), şi nu există nici un motiv să credem că ei nu au avut o relaţie maritală normală de atunci înainte.

    Menţionarea “mamei şi fraţilor lui” Cristos în Matei 12:46, 47 presupune deci că Maria a mai avut şi alţi copii după Isus. Isus a fost doar “primul său născut”. Învăţătura conform căreia Maria a rămas virgină şi s-a suit apoi la ceruri, nu are deci nici un suport biblic. Ca fiinţă umană, cu fire muritoare, Maria a îmbătrânit şi apoi a murit; mai mult, în Ioan 3:13 citim că “nimeni nu s-a suit la cer”. Faptul că Cristos a avut o fire umană (vezi Ev. 2:14-18; Rom. 8:3) înseamnă că mama sa a avut şi ea fire umană, deoarece Tatăl său nu avea.

7.3 Locul lui Cristos în planul lui Dumnezeu

     Dumnezeu nu ia decizii referitoare la planul lui sub impulsul momentului, concepând părţi noi la el, pe măsură ce istoria omenirii se desfăşoară. Dumnezeu a avut un plan complet, stabilit chiar de la începutul creaţiei. Dorinţa sa de a avea un Fiu exista în scopul său încă de „la început” (Ioan 1:1). Întregul Vechi Testament ne prezintă aspectele diferite ale planului lui Dumnezeu pentru salvarea prin Cristos.

    Am arătat în capitolele anterioare că prin promisiuni (profeţiile proorocilor şi Legea lui Moise), Vechiul Testament ne dezvăluie sistematic scopul lui Dumnezeu în legătură cu Cristos. Dumnezeu a adus creaţia în existenţă ştiind de la început că va avea un Fiu (Ev. 1:1, 2). Pentru Cristos Dumnezeu a permis toate etapele istoriei umane (Ev. 1:2). Înseamnă că revelarea lui Dumnezeu în faţa oamenilor de-a lungul timpului, aşa cum este ea prezentată în Vechiul Testament, este plină de referiri la Cristos.

    Poziţia unică a lui Cristos şi importanţa lui fundamentală pentru Dumnezeu este greu de perceput pentru noi. Cristos a existat în mintea şi planul lui Dumnezeu de la început, chiar dacă a ajuns să existe în plan fizic doar după ce l-a născut Maria. Evrei 1:4-7, 13, 14 subliniază faptul că Cristos nu era un înger; în timp, în viaţa sa muritoare, a fost mai prejos decât îngerii (Ev. 2:7), a fost apoi ridicat la o cinste mai mare decât aceştia, datorită faptului că era “singurul Fiu născut” al lui Dumnezeu (Ioan 3:16). 1 Petru 1:20 subliniază ideea: Cristos “a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor”.

    Isus a fost elementul central al Evangheliei, pe care Dumnezeu “o făgăduise mai înainte prin proorocii săi în Sfintele Scripturi. Ea priveşte pe Fiul său născut (venit în existenţă, ca în Ioan 1:3) din sămânţa lui David, după trup; dovedit cu putere Fiul lui Dumnezeu, potrivit duhului sfinţeniei, prin învierea morţilor, pe Isus Cristos, Domnul nostru” (Rom. 1:1-4). Aceste cuvinte sintetizează istoria lui Cristos:

1. Promis în Vechiul Testament - adică în planul lui Dumnezeu;

2. Creat ca o persoană prin naşterea imaculată, ca sămânţă a lui David;

3. Posesor al unei sfinţenii perfecte în timpul vieţii sale muritoare;

4. Înviat şi mărturisit public ca Fiu al lui Dumnezeu prin predicarea apostolilor.

PREVIZIUNILE LUI DUMNEZEU

    Vom ajunge să înţelegem mai uşor că Cristos a existat pe deplin în mintea lui Dumnezeu încă de la început, deşi nu avea încă o existenţă personală, dacă vom accepta faptul că Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile care se vor înfăptui în “viitor”. El cunoaşte totul dinainte. Dumnezeu poate vorbi şi poate gândi despre lucruri care nu există ca şi cum ele ar exista. Atât de deplină este cunoaşterea viitorului de către el. Dumnezeu “cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi” (Rom. 4:17). De aceea el poate declara: “Am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: Hotărârile mele vor rămâne în picioare, şi îmi voi aduce la îndeplinire toată voia mea” (Is. 46:10). Datorită acestui lucru, Dumnezeu poate vorbi despre cei morţi ca şi cum ar fi vii, şi poate vorbi despre oameni ca şi cum ar exista înainte de naştere.

    “Hotărârea” sau Cuvântul lui Dumnezeu a profeţit pe Cristos încă de la început; Isus a fost mereu în planul sau “voia” lui Dumnezeu. Era deci sigur că la un moment dat Cristos avea să se nască fizic; Dumnezeu avea să-şi îndeplinească scopul său declarat în legătură cu Cristos. Certitudinea previziunilor lui Dumnezeu este astfel reflectată în siguranţa Cuvântului său. Cartea Evrei din Biblie foloseşte “perfectul profetic”, un timp verbal care utilizează trecutul (uneori prezentul) pentru a descrie certitudinea lucrurilor viitoare pe care le-a promis Dumnezeu. Astfel, David spune: “Aceasta este Casa DOMNULUI Dumnezeu” (1 Cron. 22:1), deşi în acel moment templul fusese doar promis de către Dumnezeu. Atât de mare era credinţa lui în promisiunea lui Dumnezeu, încât David foloseşte timpul prezent pentru a descrie lucruri viitoare. Scriptura abundă în exemple de previziuni ale lui Dumnezeu. El era atât de sigur că va înfăptui promisiunile făcute lui Avraam, încât i-a spus: “seminţei tale dau [lit. am dat] ţara aceasta…” (Gen. 15:18) într-un moment în care Avraam nu avea încă urmaşi. În această perioadă, înainte de naşterea seminţei (Isaac care-l reprezenta pe Cristos), Dumnezeu a mai promis: “Te fac [lit. te-am făcut] tatăl multor neamuri” (Gen. 17:5). Cu adevărat, Dumnezeu “cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi”.

    Astfel, Cristos vorbea în timpul misiunii lui despre motivul pentru care Dumnezeu “a dat toate în mâna lui” (Ioan 3:35), chiar dacă atunci nu era încă timpul pentru aceasta. “Toate le-ai supus sub picioarele lui... Totuşi acum încă nu vedem că toate îi sunt supuse” (Ev. 2:8).

    Dumnezeu a vorbit despre planul său de mântuire prin Isus “prin gura sfinţilor săi prooroci, care au fost din vechime” (Luca 1:70). Deoarece erau atât de legaţi de planul lui Dumnezeu, se vorbeşte despre aceşti oameni ca şi cum ar fi existat de la începuturi, deşi acest lucru nu este posibil. În schimb, putem spune că profeţii au existat în planul lui Dumnezeu încă de la început. Ieremia este un prim exemplu. Dumnezeu i-a spus: “Mai înainte să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam; şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, eu te pusesem deoparte şi te făcusem prooroc al neamurilor” (Ier. 1:5). Astfel Dumnezeu ştia totul despre Ieremia chiar înaintea creaţiei. În acelaşi mod vorbeşte Dumnezeu despre regele persan Cir înainte ca acesta să se fi născut, folosind cuvinte care sugerează că acesta exista deja (Is. 45:1-5).

    Evrei 7:9, 10 este un alt exemplu de folosire a unor expresii figurative despre existenţa cuiva care nu s-a născut încă. „Mai mult, însuşi Levi, care ia zeciuială, a plătit zeciuiala, ca să zicem aşa, prin Avraam; căci era încă în coapsele strămoşului său când l-a întâmpinat Melhisedec”

    Ca şi în cazul lui Ieremia, şi despre ceilalţi prooroci se vorbeşte ca existând chiar înainte de creaţie, datorită rolului lor în planul lui Dumnezeu, astfel încât credincioşilor li se vorbeşte despre aceştia ca existând deja. Este evident că noi nu am existat fizic decât în mintea lui Dumnezeu. Dumnezeu “ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă... după hotărârea lui şi după harul care ne-a fost dat în Cristos Isus înainte de vremurile timpului” (2 Tim. 1:9). Dumnezeu “ne-a ales în el (în legătură cu Cristos) înainte de întemeierea lumii… ne-a rânduit mai dinainte pentru înfiere prin Isus Cristos, pentru sine, după buna plăcere a voii sale” (Efes. 1:4, 5). Întregul concept al unor persoane individuale cunoscute de la început de Dumnezeu, “predestinate” pentru salvare, indică faptul că acestea au existat în mintea lui Dumnezeu chiar de la începuturi (Rom. 8:27; 9:23).

    În lumina acestor lucruri, nu ne surprinde că despre Cristos, ca însumare a scopului lui Dumnezeu, se vorbeşte ca şi cum ar fi existat încă de la început în mintea şi planul lui Dumnezeu, chiar dacă nu a existat şi în plan concret ca persoană reală. În Apocalips 13:8 se vorbeşte despre aceia „al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului înjunghiat [lit: înjunghiat de la întemeierea lumii]” (Apoc. 13:8). Isus nu a murit efectiv atunci; el a fost “Mielul lui Dumnezeu”, sacrificat aproximativ 4.000 de ani mai târziu, pe stâlp (Ioan 1:29; 1 Cor. 5:7). Aşa cum Isus a fost ales încă de la început (1 Petru 1:20), la fel au fost aleşi şi cei credincioşi (Efes. 1:4), ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii Mielului. Dificultatea de a înţelege toate acestea provine din faptul că noi nu ne putem imagina cum acţionează Dumnezeu în afara conceptului de timp. “Credinţa” este capacitatea de a privi lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu, fără constrângeri temporale.

7.4 "La început era Cuvântul"

“La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu,

şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu.

Toate lucrurile au fost făcute prin el” (Ioan 1:1-3)

    Aceste versete, dacă sunt înţelese corect, confirmă concluziile la care am ajuns în ultima secţiune. Însă acesta este pasajul cel mai frecvent interpretat greşit, pentru a sugera că Isus a existat în ceruri înainte de naşterea sa. O înţelegere corectă a acestor versete ne poate ajuta să apreciem ce înseamnă “Cuvântul” în acest context. Nu se poate referi direct la o persoană, deoarece o persoană nu poate fi “cu Dumnezeu” şi să fie şi Dumnezeu în acelaşi timp. Cuvântul grecesc “logos”, care este tradus aici “cuvânt”, nu înseamnă “Isus”. Este tradus adesea ca şi “cuvânt”, dar şi ca judecată, cauză, comunicare, doctrină, intenţie, predică, raţiune, vorbă, veste.

    “Cuvântul” este numit “el” doar pentru că “logos” este de genul masculin în limba greacă. Dar aceasta nu înseamnă că se referă la persoana de sex masculin Isus. Versiunea germană Luther vorbeşte despre “das Wort” (substantiv neutru); versiunea franceză Segond vorbeşte despre “la parole” ca substantiv feminin, arătând că acest “cuvânt” nu indică neapărat o persoană (sau una de sex masculin).

"LA ÎNCEPUT"

    “Logos” se poate referi strict la gândul interior exprimat ulterior prin cuvinte sau alte mijloace de exprimare. „La început” Dumnezeu avea acest “logos”. Acest scop unic era centrat pe Isus. Am arătat cum spiritul lui Dumnezeu concretizează gândurile sale, de aici şi legătura dintre spiritul său şi cuvântul său (vezi Secţiunea 2.2.). Aşa cum spiritul lui Dumnezeu a înfăptuit planul său în ceea ce-i priveşte pe oameni şi le-a inspirat Cuvântul său scris încă de la început, tot aşa a exprimat ideea de Cristos prin lucrările şi cuvintele sale. Cristos era “logosul” lui Dumnezeu, şi de aceea spiritul lui Dumnezeu a exprimat planul lui Dumnezeu cu Cristos în toate acţiunile sale. Aceasta explică de ce atât de multe lucruri din Vechiul Testament sunt în legătură cu Cristos. Cu toate acestea, nu trebuie să subliniem prea mult că Cristos în persoană nu era “cuvântul”; planul lui Dumnezeu de salvare prin Cristos era “cuvântul”. “Logos” (“Cuvântul”) este folosit adesea în legătură cu Evanghelia despre Cristos – de exemplu “cuvântul lui Cristos” (Col. 3:16; comp. Mat. 13:19; Ioan 5:24; Fapte 19:10; 1 Tes. 1:8, etc.). Să observăm că “logos” este despre Cristos, şi nu el în persoană. Când Cristos s-a născut, acest “cuvânt” a fost transformat în trup - “cuvântul s-a făcut trup” (Ioan 1:14). Isus în persoană era “cuvântul făcut trup” şi nu “cuvântul”; el personal a devenit “cuvântul” prin naşterea sa de către Maria şi prin viaţa sa, şi nu într-un moment anterior.

    Planul sau mesajul despre Cristos a fost cu Dumnezeu încă de la început, dar a fost revelat prin persoana lui Cristos, şi prin propovăduirea Evangheliei despre el în primul secol. Astfel Dumnezeu şi-a exprimat Cuvântul prin Cristos (Ev. 1:1, 2). Se subliniază mereu că Cristos a exprimat cuvintele lui Dumnezeu şi a înfăptuit miracole la cuvântul de poruncă al lui Dumnezeu pentru a-l dezvălui pe Dumnezeu în faţa oamenilor (Ioan 2:22; 3:34; 7:16; 10:32, 38; 14:10, 24).

    Pavel s-a supus poruncii lui Cristos de a predica Evanghelia despre el “către toate neamurile”: “Vestirea lui Isus Cristos, potrivit cu descoperirea tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată acum... tuturor neamurilor” (Rom. 16:25, 26, comp. 1 Cor. 2:7). Viaţa veşnică a devenit posibilă pentru oameni prin lucrarea lui Cristos (Ioan 3:16; 6:53); dar Dumnezeu a avut încă de la început planul de a oferi omului viaţă veşnică, cunoscând sacrificiul pe care avea să îl facă Isus. Dezvăluirea completă a acestui dar a venit doar după naşterea şi moartea lui Isus: “Nădejdea vieţii veşnice, făgăduite mai înainte de vremurile timpului, de Dumnezeu, care nu poate să mintă, ci şi-a descoperit Cuvântul la timpul potrivit, prin vestirea care mi-a fost încredinţată” (Tit 1:2, 3). Am văzut cum se vorbeşte despre proorocii lui Dumnezeu ca şi cum ar fi existat de când lumea (Luca 1:70), în sensul că acel “cuvânt” pe care ei îl exprimau a existat cu Dumnezeu încă de la început.

    Pildele lui Isus au dezvăluit multe lucruri; astfel el a împlinit profeţia despre el însuşi: “Voi vorbi în pilde; voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii” (Mat. 13:35). În acest sens “cuvântul a fost cu Dumnezeu… de la început”, pentru a fi “făcut trup” la naşterea lui Cristos.

"CUVÂNTUL ERA DUMNEZEU"

    Urmează acum să înţelegem în ce sens “Cuvântul era Dumnezeu”. Noi suntem de fapt planurile şi gândurile noastre. “Mă duc în oraş” este un “cuvânt” sau o exprimare a scopului meu, deoarece acesta este scopul meu. Planul lui Dumnezeu în Cristos poate fi înţeles astfel: “Aşa după cum (un om) gândeşte în inima lui, aşa este el” (Prov. 23:7), şi aşa după cum gândeşte Dumnezeu, aşa este el. Astfel, Cuvântul sau gândirea lui Dumnezeu este Dumnezeu: “Cuvântul era Dumnezeu”. Datorită acestui fapt, există o legătură strânsă între Dumnezeu şi Cuvântul său: paralelisme precum cel din Psalm 29:5, 8 sunt frecvente: “Glasul DOMNULUI sfărâmă cedrii; DOMNUL sfărâmă cedrii Libanului. Glasul DOMNULUI cutremură pustia; DOMNUL cutremură deşertul Cades”. Declaraţii precum “nu M-aţi ascultat, zice DOMNUL” (Ier. 25:7), se întâlnesc frecvent la profeţi. Ceea ce vrea Dumnezeu să spună de fapt este “Nu aţi ascultat Cuvântul Meu exprimat prin profeţi” (v. 8). David a considerat Cuvântul lui Dumnezeu o candelă şi o lumină a sa (Ps. 119:105), spunând: “Tu eşti lumina mea, DOAMNE! DOMNUL luminează întunericul meu” (2 Sam. 22:29), arătând paralela dintre Dumnezeu şi Cuvântul său. Este deci de înţeles de ce Cuvântul lui Dumnezeu este personificat ca Dumnezeu însuşi, adică se vorbeşte despre el ca şi cum ar fi o persoană, deşi nu este (vezi Digresiunea 5 “Principiul personificării”).

    Dumnezeu este adevărul însuşi (Ioan 3:33; 8.26; 1 Ioan 5:10), şi de aceea Cuvântul lui Dumnezeu este de asemeni adevărul (Ioan 17:17). Într-un mod asemănător, Isus se identifică personal cu cuvintele sale atât de mult încât el personifică propriile sale cuvinte: “Pe cine mă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele mele, are cine-l osândi: Cuvântul pe care l-am vestit eu, acela îl va osândi în ziua de apoi (Ioan 12:48). Isus vorbeşte despre cuvântul său ca şi cum ar fi o persoană, adică el însuşi. Cuvintele sale au fost personificate, deoarece erau atât de strâns asociate cu Isus.

    Cuvântul lui Dumnezeu este în mod asemănător personificat ca o persoană, adică Dumnezeu însuşi, în Ioan 1:1-3. Astfel, ni se spune despre Cuvânt, “Toate lucrurile au fost făcute prin el” (Ioan 1:3). Însă “Dumnezeu a creat” toate lucrurile prin cuvântul său poruncitor (Gen. 1:1). Datorită acestui fapt, se vorbeşte despre Cuvântul lui Dumnezeu ca şi cum ar fi Dumnezeu însuşi. Din toate acestea trebuie să înţelegem că prin Cuvântul lui Dumnezeu din inimile noastre, Dumnezeu poate fi aproape de noi.

    Reiese evident din Geneza 1 că Dumnezeu era Creatorul, prin Cuvântul său, şi nu Cristos personal. Cuvântul este cel descris ca făcând toate lucrurile, şi nu Cristos personal (Ioan 1:1-3). “Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului; şi toată oştirea lor (stelele) prin suflarea gurii lui… căci el zice, şi se face” (Ps. 33:6, 9). Chiar şi acum creaţia naturală este sub influenţa Cuvântului său: “El îşi trimite poruncile pe pământ: Cuvântul lui aleargă cu iuţeală mare. El dă zăpada ca lâna… El îşi trimite Cuvântul său… şi apele curg” (Ps. 147:15-18).

    Deoarece cuvântul lui Dumnezeu (spiritul său) este forţa sa creatoare, Dumnezeu l-a folosit pentru a-l concepe pe Isus în pântecele Mariei. Cuvântul, planul lui Dumnezeu înfăptuit prin spiritul său sfânt (Luca 1:35), a dus la conceperea lui Cristos. Maria a recunoscut acest lucru în răspunsul său la ştirea despre viitoarea concepere a lui Cristos: “Facă-mi-se după cuvintele tale” (Luca 1:38).

    Am văzut că spiritul sau cuvântul lui Dumnezeu reflectă scopul său, care a fost declarat în Vechiul Testament. În ce măsură acest lucru este adevărat, se arată în Fapte 13:26, 27, unde se face o paralelă între Isus şi cuvântul proorocilor din Vechiul Testament: “Vouă va fost trimis cuvântul acestei mântuiri; căci cei ce locuiesc în Ierusalim şi mai-marii lor n-au cunoscut [pe Isus]”. Când s-a născut Cristos, întregul Cuvânt sau Spirit al lui Dumnezeu s-a exprimat prin persoana lui Isus Cristos. Sub inspiraţie, apostolul Ioan arată că planul lui Dumnezeu referitor la viaţa veşnică a fost exprimat în Cristos, pe care apostolii puteau să-l atingă şi să-l vadă efectiv. El a recunoscut că a luat contact împreună cu ceilalţi apostoli cu Cuvântul lui Dumnezeu, întregul său plan de salvare în Cristos (1 Ioan 1:1-3). Deşi nu putem să-l vedem din punct de vedere fizic pe Cristos, şi noi putem să ne bucurăm la gândul că, printr-o înţelegere corectă a sa, putem să cunoaştem îndeaproape scopul lui Dumnezeu în ceea ce ne priveşte şi să fim astfel siguri de viaţa veşnică (1 Petru 1:8, 9). Trebuie să ne întrebăm: “Îl cunosc într-adevăr pe Cristos?” Nu este suficient să acceptăm că la un moment dat a existat un om bun pe nume Isus. Studiind cu perseverenţă şi devoţiune Biblia, putem să îl vedem pe Isus ca salvatorul nostru personal şi să ne apropiem de el prin botez.

____________

Materialele găzduite la această rubrică sunt publicate sub permisiune.

Afirmaţiile din fiecare articol reprezintă punctul de vedere al autorului lui.