Escatologie sinoptică

Indexul versetelor comentate din Matei 24, Marcu 13 şi Luca 21

 

sus

Matei

       16:  [28]

       22:  [7]

       23:  [31] [32] [33] [36] [39]

       24:  [2] [7] [8] [10] [14] [15] [16] [21] [22] [28] [30] [34] [36] [37]

       25:  [31]

Marcu

       13:  [14] [32]

Luca

       21:  [12] [24] [28]

Fapte

        7:   [35]

Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea

 până nu vor vedea pe Fiul Omului venind în împărăţia sa

    Cu mai puţin de un an înainte de moartea sa, Isus a spus cuvintele de mai sus. Viaţa sa a fost a unui rege în ascensiune. Naşterea (în linia regală), ungerea la botez (ca viitor rege), campania mediatică (pentru acceptare şi strângerea de susţinători) şi intrarea triumfală în Ierusalim (în stilul regilor israeliţi care uneori erau nevoiţi să ocupe tronul în mod strategic, susţinuţi de mulţime) erau etape în instaurarea regatului său. Isus era Mesia, regele promis de Dumnezeu şi trimis acum lui Israel şi prin el lumii. Israelul fusese cândva un regat mesianic şi mulţi aşteptau cu credinţă restabilirea lui escatologică, aşa ca Simeon din Ierusalim:

    El aştepta mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era peste el. Duhul sfânt îl înştiinţase că nu va vedea moartea înainte de a vedea pe Cristosul [unsul] DOMNULUI (Luc. 2:25, 26).

    Fiind probabil înaintat în vârstă, este de presupus că la un timp după ce l-a văzut pe copilul Isus, Simeon a murit, mulţumit, conform rugăciunii lui: "Acum eliberează în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, căci ochii mei au văzut mântuirea Ta" (Luc. 2:29, 30). Ioan Botezătorul nu a murit nici el înainte de 'a vedea' şi chiar de a participa la o fază mai avansată a regatului - ungerea viitorului rege în calitate de Mesia. Cuvintele din Matei 16:28 se referă la "unii" din auditoriul lui Isus care aveau să vadă sau să prindă în viaţă o fază şi mai avansată a regalităţii lui - 'venirea în împărăţia sa' sau, conform cu evanghelia lui Marcu, "împărăţia lui Dumnezeu venită în putere" (9:1).

    Ţinând cont de existenţa acestor faze de creştere, împărăţia lui Dumnezeu nu poate "veni" decât în sensul că se dezvoltă treptat.

    Şi fiind întrebat de farisei când va veni împărăţia lui Dumnezeu, el [Isus] a răspuns şi le-a zis: "Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să atragă atenţia. Nu se va zice: "Uite-o aici" sau "Uite-o acolo". Căci iată, împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru" (Luc. 17:20, 21).

    Fariseii au întrebat când vine împărăţia, iar Isus le-a răspuns că ea este. Adică ea este deja acolo şi creşte pentru ochii atenţi. Pe măsură ce Fiul Omului parcurgea fazele arătate mai sus, împărăţia lui Dumnezeu se extindea. Această creştere treptată se regăseşte în modelul profetic al ascensiunii la regalitate a lui David. Deşi cel mai neînsemnat dintre fiii lui Isai, el a urcat necontenit până ce a devenit rege de facto şi întemeietorul unei dinastii stabile. Pe acest traseu ascendent el a fost uns ca rege de trei ori, prima dată pe când era păstor la oi, şi susţinătorii lui s-au înmulţit treptat. "Şi din zi în zi veneau oameni la David să-l ajute, până ce a avut o tabără mare, ca o tabără a lui Dumnezeu" (1Cron. 12:22). Adeziunea faţă de viitorul rege a crescut constant şi luarea de poziţie a fost o problemă de clarviziune spirituală (11:1-3; 12:32).

    La 50 de zile de la învierea lui Isus, apostolii şi alţii au fost convinşi că l-au 'văzut' pe Fiul Omului "venind în împărăţia sa" (Fap. 2:30-36). Cu excepţia lui Iuda şi a lui însuşi, ei nu 'gustaseră moartea'. Aşa cum a explicat Petru, însă, aveau să urmeze şi alte faze de extindere a împărăţiei şi ele depindeau de reacţia iudeilor şi mai târziu a naţiunilor (Fap. 3:19-21, 26).

sus

Împăratul s-a mâniat: a trimis oştile sale,

a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea

    Isus a spus aceste cuvinte în cadrul pildei nunţii fiului de împărat. Atât aceasta cât şi ilustraţia anterioară (a viticultorilor) au avut ca temă respingerea naţiunii israelite de către Dumnezeu şi înlocuirea ei cu o alta (21:43).

    Când a avut loc această schimbare? Aşa cum arată Matei 22:7-9, împăratul a acţionat într-o anumită ordine: (1) a pedepsit lipsa de respect a invitaţilor la nuntă, şi (2) a luat măsuri pentru a înlocui invitaţii. Aceeaşi ordine se găseşte şi în pilda viticultorilor:

    "Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el viticultorilor acelora?" Ei i-au răspuns: "[1] Pe ticăloşii aceia, ticălos îi va pierde şi [2] via o va da altor viticultori, care-i vor da roadele la timpul lor... De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu [1] va fi luată de la voi şi [2] va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite" (21:40-43).

    Înainte ca via să fie arendată altor viticultori, proprietarul avea să-i pedepsească cu moartea pe primii şi astfel să le ia via. La Pentecostă şi în următoarele luni a devenit evident că împărăţia lui Dumnezeu este 'dată' unui alt popor - Israelul spiritual. Vechii "viticultori" au fost 'pierduţi' deci înainte de această zi. În ce fel s-a întâmplat acest lucru? În ce fel au fost pedepsiţi? După cum a spus Isus, prin 'luarea' împărăţiei de la ei. Respingându-l şi ucigându-l pe Mesia, regele trimis de Dumnezeu ţi preferând guvernarea cezarului, Ierusalimul fizic a încetat să mai fie "cetatea Marelui Împărat" (Mat. 5:35; 23:17, 18).

    Conducătorii naţiunii, ca nişte zidari nepricepuţi, au aruncat chiar piatra fundamentală - regele mesianic! Isus le-a spus în concluzia pildei: "N-aţi citit niciodată în Scripturi: 'Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie în capul unghiului; DOMNUL a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri'"? Înviindu-l pe Isus şi punându-l ca piatră de temelie a Israelului spiritual - adunarea creştină -, Dumnezeu a dovedit că se ocupă prompt de transferul "viei" (Fap. 4:10-12). Aceasta limitează timpul în care viticultorii au fost 'pierduţi' din punctul de vedere al lui Dumnezeu la intervalul dintre moartea şi învierea lui Cristos.

    Pentru că pilda nunţii fiului de împărat vorbeşte despre o 'trimitere de oşti care să-i nimicească pe ucigaşi şi să le ardă cetatea', unii au considerat că aceste cuvinte sunt o aluzie la distrugerea Ierusalimului de către armatele romane în anul 70 e.n. În acest caz lansarea de noi invitaţii la nuntă s-ar fi făcut abia 40 ani mai târziu, şi nu prin intervenţiile lui Petru de la Pentecostă şi din lunile următoare. Nici una dintre pilde nu arată însă că între comiterea crimelor şi pedepsirea ucigaşilor va trece mult timp, în cazul de faţă, o generaţie. Împăratul "s-a mâniat" şi, ca efect imediat al acestei mânii, "a trimis oştile sale".

    Cea mai mare obiecţie însă ţine de tipul de mânie şi pedeapsă. Dumnezeu se poate mânia ca un Tată şi atunci pedeapsa este corectivă şi există o încetare a ei (Evr. 12:6-8). Sau se poate mânia pe duşmanii lui de moarte şi atunci este vorba de răzbunare şi nimicire. "Pe ticăloşii aceia, ticălos îi va pierde". "A nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea". Nu putem aplica acest tip de mânie la poporul Israel ca israeliţii individuali care au trăit după moartea lui Isus până în anul 70 e.n. De ce? Apostolul Pavel a explicat:

    Spun deci: A lepădat Dumnezeu pe poporul său [israeliţii individuali din]? Nicidecum! Căci şi eu sunt israelit, din sămânţa lui Avraam, din seminţia lui Beniamin... [şi eu israelit individual] caut să provoc gelozia celor din poporul meu şi să mântuiesc pe unii [israeliţi individuali] dintre ei (Rom. 11:1, 14).

    În loc să fie condamnaţi, israeliţii puteau primi o nouă cetăţenie în Israelul spiritual şi viaţă veşnică! 'Nimicirea' definitivă arătată în cele două pilde ale lui Isus este figurativă şi îşi găseşte împlinirea în căderea Israelului ca naţiune de la privilegiul de a fi în mod exclusiv regatul lui Dumnezeu (Rom. 9-11).

sus

Prin aceasta mărturisiţi voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe proroci...

Şerpi, pui de vipere! Cum veţi scăpa de judecata gheenei?

    O mare parte dintre iudeii din timpul lui Isus, şi în mod deosebit conducătorii lor religioşi, se considerau cu mândrie a fi "copiii lui Avraam". Totuşi, atât Ioan Botezătorul, cât şi Isus i-au demascat ca fiind, figurativ vorbind, pui sau progenituri de vipere (vezi şi Luca 3:7, 8). Motivul? Ei erau "fiii" celor ce omorâseră pe proroci. Adică ei aveau aceleaşi înclinaţii de a vărsa sânge nevinovat din invidie religioasă ca şi "părinţii" lor. Cu o ocazie Isus le-a spus:

    Dacă aţi fi copii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam. Dar acum căutaţi să mă omorâţi pe mine, un om care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu: aşa ceva Avraam n-a făcut. Voi faceţi faptele tatălui vostru (Ioan 8:39-41).

    Isus ştia că ei erau urmaşii naturali ai lui Avraam. Dar, din punct de vedere spiritual, ei păreau să fie născuţi din curvie, adică dintr-un alt tată ale cărui trăsături le moşteniseră. Pe acest "tată" străin Isus l-a identificat ca fiind Diavolul (calomniatorul), gândirea adversă lui Dumnezeu care s-a manifestat încă din grădina Edenului (v. 37, 38, 44).

    Progenitura de "şerpi" a acestei gândiri l-a inclus pe Cain, care l-a ucis pe fratele său Abel, din invidie religioasă (1 Ioan 3:12). Isus a vorbit despre această progenitură împrăştiată peste veacuri ca despre o singură familie sau filiaţie ('aţi omorât', 'veţi omorî'), purtând o vină comună, acumulată începând "de la sângele lui Abel, cel drept" (Mat. 23:34, 35). Chiar dacă cei mai mulţi membri ai "familiei" nu mai erau, ea putea fi oricând trasă la răspundere şi pedepsită prin "fiii" ei, ultimii membri în viaţă. Un model despre modul cum tratează Dumnezeu cazurile de vină comună, care se întind pe mai mult de o generaţie, se găseşte în pedepsirea unor case regale influente din Israel şi a naţiunii în ansamblu prin captivitatea babiloneană. Pe baza acestui principiu al vinei comune unele biserici de astăzi îşi cer scuze pentru fapte comise cu secole în urmă.

    Vina nu este numai comună, dar şi egală. Dar nu şi pedeapsa! În timp ce generaţiile anterioare au adormit în moarte fără să dea socoteală pentru "sângele vărsat", Isus a spus că cei traşi la răspundere din ultima generaţie 'nu vor scăpa de judecata gheenei'.

    Nu ar trebui înţeles din aceste cuvinte că unii au murit în pace şi vor învia, pe când alţii vor merge direct în "gheenă", un simbol al morţii a doua. Nu. Isus nu vorbeşte aici despre persoane individuale, ci despre o "familie" sau clasă de persoane. În acest context, gheena este numai o metaforă. În contrast cu mormintele de "păstrare", gheena ilustrează pierderea definitivă. Acolo, ce nu arde focul, consumă viermele, şi invers. Nimic aruncat în "gheenă" nu mai poate fi recuperat şi folosit ca atare. Astfel ea reprezintă o judecată fără apel, ireversibilă (comp. Mat. 3:7, 12; Marc. 9:47, 48; Luc. 16:26). Dumnezeu a mai pedepsit naţiunea israelită, dar ea a revenit din "mormintele" Babilonului (Ezec. 37:12). Acum însă Isus avertizează că naţiunea ar putea fi respinsă definitiv, ca şi cadavrul unui criminal aruncat în gheenă, care nu mai poate fi recuperat viu şi a cărui înviere nu se mai aşteaptă!

sus

Şerpi, pui de vipere! Cum veţi scăpa de judecata gheenei?

 Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste generaţia  aceasta

    Iudeii secolului întâi la care a venit Mesia au fost o generaţie de judecată sau de recoltă. O parte dintre ei aveau să se dovedească 'pleavă' şi să fie 'arşi în foc' (Mat. 3:7-12). Aceştia aveau să 'umple măsura părinţilor lor' în ce priveşte "sângele nevinovat" al profeţilor. Au fost ei "generaţia [gr. genea] aceasta" la care s-a referit Isus?

    "Acesta" şi "acela" (şi formele flexionare) sunt pronume folosite pentru a indica lucruri situate aproape ori departe în spaţiu, în timp, dar şi în context (comp. Mat. 23:23). Sintagma "generaţia aceasta" pare să se refere la generaţia care este subiect logic în context. Isus a comparat o generaţie de "fii" cu "părinţii" lor:

    Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor drepţi şi ziceţi: "Dacă am fi fost noi în zilele părinţilor noştri, nu am fi fost părtaşi cu ei la sângele prorocilor". Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe proroci. Voi, deci, umpleţi măsura părinţilor voştri. Şerpi, pui [gr. genemata] de vipere! Cum veţi scăpa de judecata gheenei? (v. 29-33).

    Generaţia de "fii" (care moşteniseră aceleaşi înclinaţii de a vărsa sângele profeţilor) nu era generaţia fizică de atunci, adică toţi contemporanii. Isus şi discipolii lui nu erau printre aceşti "pui [sau generaţie] de vipere", după cum nu erau în mod special nici popoarele păgâne. Toţi aceştia nu făceau parte din "generaţia aceasta" care risca să nu scape de "judecata gheenei" datorită 'umplerii măsurii' vinovăţiei de sânge.

    Mai aflăm din context că generaţiei respective i se trimiteau "proroci, înţelepţi şi cărturari". Unii aveau să fie ucişi, alţii biciuiţi sau alungaţi (v. 34). Ioan Botezătorul a fost unul dintre aceşti trimişi care a fost ucis, apostolii şi cei 70 de discipoli au fost şi ei trimişi şi persecutaţi, iar sângele vărsat al lui Isus, "fiul" trimis de Dumnezeu ca proprietar al viei, a 'umplut măsura' (10:16, 17; 17:12, 13). Care era scopul acestor 'trimiteri' şi al 'umplerii măsurii' de către acea generaţie? Isus a explicat:

    Ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel, cel drept, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între templu şi altar. Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste generaţia aceasta (v. 35).

    Luca a folosit cuvintele: "Ca să se ceară de la această generaţie sângele tuturor prorocilor". Principiul este acelaşi: "Tot sângele" anterior se putea cere de la ei numai dacă erau generaţia finală, de încheiere a socotelilor, iar generaţia finală sau de 'judecată' puteau deveni numai dacă 'umpleau măsura' ancestrală a vinovăţiei. Mai mult, dacă ei doar 'zideau mormintelor prorocilor', mărturisind că cei ce au ucis pe proroci erau părinţii lor, vina şi mărimea "familiei" se limita la atât: părinţi şi fii. Dar dacă ucideau ei înşişi, ridicându-se la egalul părinţilor lor, deveneau "fraţi" cu aceştia într-o familie mai mare de "fiii" întinzându-se până la timpul lui Abel şi la "tatăl" comun, "cel rău" (vezi 1 Ioan 3:12).

    Deşi sensul de bază al cuvântului generaţie [gr. genea] este de familie sau progenitură, şi poate acoperi mai multe generaţii fizice, pe "filiaţii" mergând înapoi chiar până la "întemeierea lumii", în context, "generaţia aceasta" pare să se refere la "fiii" sau progenitura de iudei contemporană cu Isus care au 'umplut măsura părinţilor' lor prin uciderea lui, ultimul profet trimis lor ca "familie", şi care astfel nu au prezentat "roadele cuvenite" la timpul recoltei (Mat. 21:37-39, 43).

sus

Vă spun că de acum încolo nu mă veţi mai vedea până când veţi zice:

"Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului!"

    Dumnezeu a trimis mereu profeţi poporului său care au venit şi au vorbit 'în numele lui', dar cei mai mulţi dintre aceştia nu au fost primiţi bine (23:29-36). Prin cuvintele de mai sus Isus a confirmat cu tristeţe că acelaşi lucru se întâmplă şi cu el. Cu numai două zile înainte el 'venise în numele Domnului' într-un sens cu totul special. El intrase ca rege în Ierusalim, oferindu-şi protecţia sa oraşului şi prin el întregii naţiuni. Matei descrie cum l-a primit o parte din popor: "Mulţimile care mergeau înaintea lui Isus şi cele ce veneau în urmă strigau: «Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului»" (21:9; comp Luc. 19:41-44). Reprezentanţii naţiunii însă şi naţiunea în ansamblu l-au respins şi chiar l-au ucis ca pe un separatist rebel care le pune în pericol siguranţa naţională.

    Astfel se ridică întrebarea: Înseamnă cuvintele din Matei 23:39 că Isus va veni încă o dată pentru naţiunea iudaică, că aceasta se va converti în totalitate şi îl va primi pe Fiul lui Dumnezeu ca rege salvator? Avem două motive să răspundem cu nu. Mai întâi să observăm că aici avem o condiţionare. Până când copiii 'Ierusalimului care omoară pe proroci' (versetul anterior) nu spun 'Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului', el nu va fi văzut de ei. Nu au fost şi nu sunt motive să credem că o naţiune care-şi omoară prorocii l-ar putea primi bine mai târziu pe un proroc deja persecutat de ea, nici chiar dacă acesta ar învia din morţi. Isus a arătat că singurii trataţi bine sunt prorocii morţi (23:29). Apoi o parte a acestei naţiuni l-a primit deja, ceea ce schimbă datele problemei, pentru că arată că Isus nici nu aşteaptă un timp viitor când întreaga naţiune să-şi schimbe atitudinea. Apostolul Ioan a explicat:

    "A venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit, dar tuturor celor ce l-au primit, adică celor ce cred în numele lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1:11, 12).

    Ioan nu spune: "A venit, nu l-au primit şi va mai veni atunci când îl vor primi toţi odată". Mai degrabă ideea este că venirea lui Isus a fost un succes fără să conteze ce a făcut naţiunea în ansamblu. Acum există 'cei ce l-au primit' şi clasa acestora creşte pe măsură ce şi alţii îl primesc în mod individual (comp. Apoc 3:20). Aceştia, deşi o rămăşiţă, alcătuiesc o naţiune spirituală (Rom. 9:6-8).

    Cuvintele din Matei 23:39 trebuie să aibă deci un sens de aplicare individual, adică cei ce l-au respins pe Isus ca rege şi oricare alţii care au aflat mai târziu de această respingere, trebuie să-şi corecteze atitudinea şi să spună: 'Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului' pentru a putea ajunge să-l vadă. Apostolul Petru a descris această situaţie nouă în cuvintele:

    "Voi v-aţi lepădat de Cel sfânt şi Drept... ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai marii voştri... Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca... să trimită pe cel care a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Cristos, pe care cerul trebuie să-l primească până la timpul restabilirii tuturor lucrurilor" (Fap. 3:14-21).

     La timpul acestei 'trimiteri' lucrurile vor sta deci altfel. 'Naţiunea' care îl va vedea (venind să restabilească toate lucrurile), trebuie mai întâi să îl accepte ca rege peste ea, adică să îi accepte poziţia de autoritate dobândită în urma primei 'trimiteri'. Începând din secolul I tot mai mulţi se alătură naţiunii de israeliţi spirituali care spune "Binecuvântat este Împăratul care vine în numele Domnului" (Luc. 19:38). Aceştia îl 'văd' deja şi îl vor vedea pe Isus venind în gloria sa regală (comp. Mat. 16:28; 26:64).

sus

    Isus ştia că profeţia lui Daniel referitoare la profanarea templului şi cetăţii îşi va atinge foarte curând apogeul prin aşezarea urâciunii pustiirii în locul sfânt. De asemenea el era deja sigur că acest maxim al nelegiuirii va fi atins în generaţia lui prin respingea lui ca Mesia (Luc. 17:25). "Iată, vi se lasă casa pustie, căci vă spun că de acum încolo nu mă veţi mai vedea până nu veţi zice: «Binecuvântat este cel ce vine în numele DOMNULUI!»"

    După uciderea lui, Ierusalimul literal (casa regală), a fost lăsat pustiu sau abandonat de Dumnezeu. Efectul acestei părăsiri avea să se vadă în timp, cel mai evident începând din anul 70 e.n., când Ierusalimul a fost distrus de armatele romane. Totuşi, la numai 50 de zile după moartea lui Cristos, apostolii au înţeles că Dumnezeu a început să refacă un alt Ierusalim, de această dată compus din israeliţi spirituali care nu îl resping pe Mesia şi salvarea adusă de el (vezi Fapte 15:16, 17).

    Cuvintele lui Isus despre ruinarea clădirilor templului sunt luate astăzi de mulţi ca o profeţie. "Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată". În context Isus a descris venirea Fiului omului imediat după un necaz mare asupra Ierusalimului. Considerând că acest necaz este distrugerea fizică a Ierusalimului şi templului datorită abandonării lor, de la aceste premise mulţi biblişti ajung la concluzii asemenea celor de mai jos:

    A. "Profeţia" lui Isus despre ruinarea templului s-a împlinit în anul 70 e.n.

1. dar el nu a venit (raţionaliştii, agnosticii)

2. el a venit atunci în mod simbolic (preteriştii)

3. urmează să vină "îndată după necazul din zilele acelea":

-   în sensul că "îndată" poate însemna 2000 de ani

-   în sensul că imediat au început semnele cereşti care durează până la venire

-  "îndată" după acea secţiune a profeţiei care nu se referă la Ierusalimul fizic

-   imediat după "necazul" din anul 70 e.n. când venirea Fiului Omului este simbolică şi imediat după un necaz mare viitor, când Ierusalimul este simbolic

    B. "Profeţia" se va împlini în viitor, înaintea venirii Fiului Omului, deci se va construi mai întâi un templu care să poată fi ruinat (evanghelicii)

    Aceste concluzii se bazează, aşa cum se vede, pe premisa că distrugerea Ierusalimului şi templului este necazul cel mare profeţit de Daniel şi că Isus a exprimat o profeţie atunci când a vorbit cu trei dintre discipolii lui pe muntele Măslinilor. O profeţie are o dată şi un mod exact al împlinirii. Desigur, Isus putea face acest lucru. El putea cunoaşte cu ajutorul lui Dumnezeu anumite evenimente viitoare şi chiar asediul roman asupra Ierusalimului din anul 70 e.n. Dar cuvintele lui nu pretind şi nici nu presupun acest lucru. În răspunsul lui către discipoli el s-a bazat pe profeţia Vechiului Testament şi pe 'înţelegere' sau discernământ (Mat. 24:15).

    Conform profeţiei (Daniel 9:24-27), Dumnezeu urma să supună 'poporul lui Daniel şi cetatea sfântă' pedepsei pentru ispăşirea completă a nelegiuirii acumulate. O parte a pedepsei urma să cadă asupra lui Mesia (Isaia 53:1-10). Dacă avea să reacţioneze greşit, respingându-l pe Mesia, Ierusalimul literal avea să fie abandonat la discreţia 'vrăjmaşilor lui' (Luc. 19:41-44). În acest fel, în timp, urma să nu rămână "piatră pe piatră" din construcţiile templului. Este semnificativ că Isus nu a deplâns soarta cetăţii înainte ca aceasta să-l respingă ca rege în mod clar prin conducătorii ei, la intrarea lui triumfală pentru a ocupa tronul.

sus

şi pe alocuri vor fi foamete, epidemii şi cutremure de pământ

    Isus a descris "începutul durerilor" necazului celui mare prin cuvintele de mai sus. Războiul internaţional, foametea şi epidemiile sunt crize înlănţuite, ultimele fiind consecinţe naturale ale războiului. Dar cutremurele de pământ?

    Cuvântul grecesc corespunzător seismos are sensul de bază de cutremurare, agitare, clătinare sau scuturare. În Matei 8:24 seismos este folosit în legătură cu agitaţia mării stârnită de vânt. Desigur cutremurul poate fi şi 'de pământ' aşa cum se vede în Matei 27:51: "Şi iată, perdeaua templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat". Aici pământul este menţionat textual (Compară cu Matei 28:2 unde pământul nu apare în textul grecesc).

    Este interesant ce a comentat Joseph A. Seiss (1823-1904) referitor la sensul lui seismos din Apocalipsa 6:12 în cartea sa The Apocalypse (p. 152):

    "M-am uitat când a deschis pecetea a şasea, şi a fost o mare cutremurare". Versiunea obişnuită [KJV] spune cutremur de pământ, dar cuvântul original (seismos) nu este atât de limitat şi specific. Deşi este redat de obicei cu 'cutremur de pământ', el denotă cutremurare în general, şi este folosit pentru orice agitaţie bruscă şi violentă în orice mediu al lumii fizice. În versetul următor este aplicat la scuturarea smochinului. Matei îl foloseşte pentru a reda agitarea turbulentă a aerului şi a mării (8:24); iar în traducerea greacă a lui Ioel (2:10), este folosit pentru a descrie zguduirea violentă a cerurilor. Ca verb el înseamnă a scutura, a clătina, a zgudui, a agita  -- fie că lucrurile cutremurate sunt pământul, aerul, marea sau cerul, fie orice altceva".

    Este posibil ca Isus să fi vorbit despre tulburări sociale mai degrabă decât despre cutremure fizice? Da, este foarte posibil. Seismele sociale de tipul revoltelor şi revoluţiilor, (dar şi genocidurile, epurările etnice, masacrele teroriste), sunt mai apropiate ca şi categorie de lucrurile menţionate în context: războaie mondiale, foamete şi epidemii. Ele sunt adesea un efect al războiului, sărăciei şi lipsei de acces la îngrijirea medicală. Unele dintre aceste "cutremure" au avut o asemenea intensitate încât au declanşat ele însele adevărate războaie, foamete şi epidemii, aşa cum s-a dovedit în cazul revoluţiilor comuniste din secolul trecut. Marcu şi Luca menţionează 'cutremurele' imediat după război, iar în profeţia paralelă din Apocalips 6:3-8 în locul cutremurelor sunt menţionate "fiarele pământului", închipuind probabil fie fiarele descrise ulterior în capitolul 13 (inclusiv balaurul), fie dictatori militari rapace, terorişti fără scrupule, lideri religioşi şi politici extremişti, capabili să cauzeze zguduiri ucigătoare în societatea omenească.

    Dacă 'seismele' menţionate de Isus sunt agitaţii ale societăţii omeneşti, mai degrabă decât cutremure fizice, atunci toate lucrurile care urmează să marcheze necazul cel mare (care este în esenţă o persecuţie a poporului lui Dumnezeu) se explică prin reacţia plină de mânie răzbunătoare a "balaurului" la pierderea războiului din "cer":

    "Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţin timp... Atunci şarpele a aruncat din gură apă ca un râu după femeie, ca s-o ia râul" (Apoc. 12:12, 15).

sus

Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.

    Termenul grecesc pentru "dureri" se referă specific la durerile naşterii. Isus a spus aceste cuvinte cu privire la războiul global şi la efectele lui menţionate în versetul anterior (7). Tot "atunci" - spune el - va începe o persecuţie internaţională din cauza numelui său (v. 9-12). Pentru a fi salvaţi cei care se identifică cu numele de creştini trebuie să rabde "până la sfârşit" (v. 13). Versetul 22 arată că salvarea celor aleşi survine la 'scurtarea' zilelor necazului. Concluzia este că versetele 7-13 descriu necazul cel mare.

    Aceasta înseamnă că necazul cel mare este o parte a semnului profeţit, parte ce se desfăşoară anterior venirii Fiului Omului (există şi un 'semn al Fiului omului' care va fi văzut "după acele zile de necaz" - v. 29, 30). "Începutul durerilor" este deci începutul necazului.

    De la versetul 15 înainte este menţionată "urâciunea pustiirii" şi necazul mare cauzat de ea prin 'pustiirea' (persecuţia) "celor aleşi". Dacă textul urmează o secvenţă cronologică, atunci lucrurile descrise până la versetul 15 ca parte a semnului sunt anterioare necazului, iar "începutul durerilor" se referă la o perioadă de necaz dinaintea necazului celui mare.

    Lucrurile nu stau însă aşa, din cauză că în versetul 15 nu avem o continuare a discuţiei lui Isus despre semn, ci o reluare în termenii profeţiei lui Daniel a necazului descris anterior în versetele 7 la 14. De exemplu, referitor la necazul cel mare, versetul 9 spunea: "Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi [lit. vă vor da necazului] şi vă vor omorî şi veţi fi urâţi de toate popoarele pentru numele meu". Ne-am putea imagina altceva decât necazul cel mai mare?

    Mai mult, să observăm că versetul 15 nu începe cu "atunci" (consecutiv), ci cu "de aceea" (concluziv), ceea ce plasează evenimentele introduse de el în paralel cu cele descrise înainte. Deci Isus se referă în răspunsul său despre semn la o singură perioadă profetică: necazul cel mare. Asemenea durerilor naşterii – care încep pe neaşteptate şi duc inevitabil la un deznodământ – necazul cel mare începe cu războiul internaţional descris în versetul 7 şi cu plasarea urâciunii pustiirii în locul sfânt.

sus

Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi.

    Apostazia generalizată descrisă în cuvintele de mai sus, ca şi persecuţia pentru 'numele lui Cristos' (v. 9), au de-a face cu "urâciunea pustiirii". Acest lucru este evident din felul în care a continuat Isus: "...De aceea, când veţi vedea «urâciunea pustiirii»...". Concluzia este că "urâciunea" este apogeul apostaziei şi al persecuţiei. Al apostaziei unora şi persecutării altora. Isus a spus că este vorba despre "«urâciunea pustiirii», despre care a vorbit prorocul Daniel, «aşezată în locul sfânt»". Plasarea urâciunii în "locul sfânt" (un loc de închinare), duce la dezbinarea celor ce se închină acolo. Vor fi mulţi care "se vor poticni", unii vor deveni trădători pentru un câştig şi vor face denunţuri, vor exista cei integri care vor fi 'urâţi' de majoritate, excomunicaţi şi vânduţi, în fine, vor fi în acţiune 'mulţi proroci mincinoşi care vor înşela pe mulţi' referitor la calea de urmat. Daniel, pe care l-a citat Isus, a asociat apostazia şi persecuţia, fără echivoc, cu "urâciunea pustiirii". În Daniel 11:31-34 citim:

    "Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor profana sfântul locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea care pustieşte. Va ademeni [sau: va atrage în apostazie] prin linguşiri pe cei ce rup legământul. Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor acţiona. Unii vor cădea, loviţi de sabie şi de flacără, de captivitate şi de jaf... mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie".

    Din felul în care a aplicat Isus cuvintele lui Daniel (şi parţial ale altor profeţi) se desprind câteva idei de bază în legătură cu urâciunea pustiirii:

• urâciunea pustiirii nu este o armată, ci un reprezentant imperial (astfel un idol) aşezat în locul de închinare de către o "armată" profanatoare. Luca s-a referit probabil doar la armata care impune idolul;
• armata este neisraelită, în Matei "toate popoarele";
• urâciunea este aşezată ca înlocuitor al jertfei necurmate într-un loc sfânt pentru Dumnezeu;
• închinătorii persecutaţi sunt discipoli ai lui Cristos, creştini, pentru că ei sunt urâţi pentru numele lui;
• "numele" sau poziţia lui Cristos ca motiv al persecuţiei este în opoziţie cu puterea reprezentată de urâciune;
• prorocii falşi au un mesaj înşelător: acceptarea închinării la urâciune; probabil un mesaj în contrast cu "evanghelia aceasta a împărăţiei";
• locul sfânt şi Ierusalimul nu sunt fi distruse, ci doar profanate, ruinate temporar; după expirarea timpurilor naţiunilor călcarea în picioare încetează;

    Ţinând cont de aceste indicii este evident că în secolul întâi nu putem vorbi decât eventual despre o împlinire la scară redusă a profeţiei referitoare la "urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel". Şi aceasta trebuie căutată în respingerea lui Isus ca rege, cu toate consecinţele ulterioare pentru naţiunea iudaică, mai degrabă decât în una dintre aceste consecinţe: distrugerea Ierusalimului şi templului de către armata romană în anii 66-70 e.n.

 sus

Evanghelia aceasta a împărăţiei va fi predicată în toată lumea ca o mărturie

    Predicarea evangheliei împărăţiei ca mărturie se desfăşoară imediat după necazul cel mare. Acest lucru este evident din faptul că versetul anterior menţionează sfârşitul răbdării. Regalitatea lui Cristos asupra lumii trebuie să fi devenit un fapt la acest timp având în vedere predicarea împărăţiei ca mărturie. Aceeaşi ordine de evenimente este descrisă în versetele 29 la 31. După zilele de necaz începe prezenţa regală a Fiului omului şi acţiunea la scară mondială descrisă în cuvintele:

    Este de presupus că necazul cel mare i-a împrăştiat pe aceşti aleşi 'în cele patru vânturi' în ce priveşte închinarea în unitate şi iubirea fraternă. Ei au fost 'chinuiţi, omorâţi şi urâţi de toate popoarele pentru  numele lui [Isus]' (v. 9-12). Astfel adunarea de către "îngeri" a aleşilor nu va presupune aducerea acestora într-un punct geografic, de exemplu la Ierusalim (comp. Ioan 4:21). Mai degrabă va fi vorba despre o strângere sau separare spirituală bazată pe acţiunile proprii ale celor hotărâţi să revigoreze închinarea curată în spirit şi adevăr. "Răsunetul puternic de trâmbiţă" va fi vestea mobilizatoare că că Mesia a venit şi domneşte ca rege. Sprijinitorii lui se vor bucura şi se vor uni să proclame acest lucru. "Răsunetul" se va auzi pe tot pământul drept 'evanghelia aceasta a împărăţiei predicată în toată lumea ca mărturie pentru toate popoarele'.

   Întrucât predicarea implică folosirea gurii, este evident că cei care fac auzit răsunetul de trâmbiţă sunt oameni. Cuvintele din Apocalips 14:9 se referă profetic la această predicare mondială a evangheliei în intervalul scurt de timp dintre necazul cel mare şi războiul de la Armaghedon:

    "Şi am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească celor ce trăiesc pe pământ, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui popor. El zicea cu glas tare: "Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-i slavă, căci a venit ceasul judecăţii lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!"

 sus

   Întrucât Marcu vorbeşte despre "urâciunea pustiirii stând unde nu trebuie", iar Luca despre "Ierusalimul înconjurat cu oşti", se ridică întrebarea ce este de fapt "locul sfânt" în care stă urâciunea pustiirii (Mar. 13:14; Luc. 21:20). Nimeni nu se îndoieşte că templul şi curţile lui erau un loc sfânt. Totuşi, pe baza textului paralel din Luca unii consideră că "locul sfânt" este întreaga cetate Ierusalim, cu împrejurimile ei, unde par să fie desfăşurate 'oştile' străine atacatoare. Isus a spus despre Ierusalim:

    "Vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile" ( Luc. 19:43).

   Într-adevăr, Ierusalimul este numit "cetatea sfântă" (Mat. 27:53; vezi şi 5:35). Cu toate acestea "locul sfânt" profetic în care 'stă' urâciunea pustiirii este în mod special templul din Ierusalim. Se pare că Luca a descris "oştile" din Daniel 11:30 (în 9:26 "poporul" domnului care va veni) care aşează urâciunea pustiirii. Acestea 'înconjoară' mai întâi Ierusalimul în sensul că îl supun atacului corupţiei, câştigă teren şi preponderenţa numerică. Prin apostazia pe care o răspândesc îi afectează sfinţenia, jertfele regulate şi regalitatea mesianică.

   Prorocul Daniel, din care a citat Isus, a vorbit despre aşezarea urâciunii pustiirii în templu ("sfântul locaş"), ca un înlocuitor al jertfei necurmate aduse acolo (Dan. 8:13; 9:27; 11:31; 12:11). Acesta era modul cum percepeau iudeii din secolul întâi "locul sfânt". În Faptele Apostolilor se găsesc două pasaje în care templul şi locul sfânt sunt sinonime:

(1) Au pus nişte martori mincinoşi, care au zis: "Omul acesta nu încetează să spună cuvinte de hulă împotriva acestui locaş [lit. loc] sfânt şi împotriva Legii. L-am auzit zicând că acest Isus, Nazarineanul, va dărâma locaşul [locul] acesta şi va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat Moise" (Fap. 6:13, 14; compară Mar. 14:58 şi Ioan 2:19-21 unde cuvântul templu apare explicit).

(2) Iată omul care învaţă pretutindeni împotriva poporului, împotriva Legii şi împotriva locaşului [locului] acestuia; a adus şi pe nişte greci în templu şi a profanat acest loc sfânt. Într-adevăr, îl văzuseră mai înainte pe Trofim Efeseanul împreună cu el în cetate şi socoteau că Pavel îl adusese în templu (Fap. 21:28, 29).

   Locul sfânt de care a vorbit Isus este deci templul care se afla în Ierusalim. Dacă templul este situat la rândul lui într-un oraş sfânt, atunci sacrilegiul săvârşit de oştile profanatoare este cu atât mai mare.

sus

   Conform cu Daniel 9:24-27 'aşezarea' urâciunii pustiirii şi 'stârpirea' unsului sunt păcate care 'umplu măsura'. Despre ce 'măsură' este vorba? O naţiune, un sistem sau o organizaţie poate acumula o vină comună prin păcatele săvârşite de-a lungul generaţiilor. Isus a spus despre iudei şi Ierusalim:

    "Ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel, cel drept, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între templu şi altar. Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste generaţia aceasta" (Luc. 19:43, 44).

    Cu o asemenea vină comună, acumulată peste generaţii, este descris Babilonul simbolic din Apocalips, "prostituata cea mare": "Pentru că păcatele ei au ajuns [s-au unit împreună, s-au îngrămădit] până la cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nedreptăţile ei" (Apoc. 18:5). Ne gândim probabil la o măsură cantitativă care trebuie să se 'umple' înainte să atragă atenţia lui Dumnezeu. În acest caz generaţia care ajunge să fie pedepsită este vinovată, dar nu mai mult decât cele dinaintea ei. Mai există însă un factor care concură la 'umplerea măsurii', şi anume gravitatea păcatelor. În 2 Cronici 36:13-16 citim despre generaţia dusă în captivitate de către babiloneni:

   Cuvintele de mai sus arată (1) o accentuare şi (2) o generalizare a păcatului, şi se aseamănă profeţiei lui Isus despre înmulţirea fărădelegii şi prezenţa urâciunii pustiirii chiar în locul sfânt. (Compară Geneza 15:16 referitor la accentuare şi 18:20-32 referitor la generalizare). Dacă dezastrul devine inevitabil, acest lucru se datorează acţiunii oamenilor mai degrabă decât dimensiunii răbdării divine.

    Aşa cum a dat de înţeles Isus în pilda viticultorilor, uciderea sa avea să 'umple măsura' fărădelegii şi vinovăţiei de sânge, cu consecinţe grave şi definitive pentru naţiunea iudaică.  

    "Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el viticultorilor acelora? Ei i-au răspuns: Pe ticăloşii aceia, ticălos îi va pierde şi via o va da altor viticultori, care-i vor da roadele la timpul lor... De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite" (Mat. 23:40-43).

    La pentecostă "împărăţia lui Dumnezeu" a fost dată unui alt popor, Israelul spiritual, aşa cum a prevăzut Isus în morala pildei. Persecutarea lui Isus, în fapt uciderea lui, a fost o "pustiire" din partea 'urâciunii aşezate în locul sfânt'. Aşa cum s-a întâmplat pe timpul lui Zedechia, urâciunea a ajuns în templu atunci când "toate căpeteniile preoţilor şi poporul au înmulţit fărădelegile, după toate urâciunile popoarelor; şi au necurăţit casa DOMNULUI, pe care El o sfinţise în Ierusalim... şi-au bătut joc de trimişii lui Dumnezeu, i-au nesocotit cuvintele şi au râs de prorocii lui".

sus

Când veţi vedea "urâciunea pustiirii", despre care a vorbit prorocul Daniel,

"aşezată în locul sfânt"...atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi

    Locul sfânt sau aşa-zis sfânt? Un element important în interpretarea cuvintelor lui Isus din Matei 24 este sensul atributului "sfânt". A înţeles Isus "sfânt" în ochii lui Dumnezeu? Sau sfânt în ochii oamenilor, sfânt prin tradiţie? Fariseii, de exemplu, se considerau drepţi şi curaţi din punctul lor de vedere, dar Dumnezeu îi vedea aşa cum erau - nesfinţi, plini de "orice fel de necurăţie" (Mat. 23:26, 27).

    "Locul sfânt" la care s-a referit Isus în discuţia sa de pe Muntele Măslinilor este evident templul şi prin extindere Ierusalimul din secolul întâi care se găsea "în Iudeea". Luca vorbeşte despre "Ierusalimul înconjurat de oşti" şi despre refugierea "din mijlocul lui". Ierusalimul mai fusese profanat de-a lungul istoriei lui, dar Dumnezeu a continuat să-l privească drept sfânt din cauza Numelui său. Mai era Ierusalimul "sfânt", din punctul de vedere al lui Dumnezeu, în timpul lui Isus? Da, Ierusalimul era încă "cetatea Marelui Împărat" (Mat. 5:35). Isus venise ca viitor rege mesianic şi a căutat, asemenea lui David în antichitate, 'să strângă pe copiii lui cum îşi strânge găina puii sub aripi' (Mat. 23:38; comp 2 Sam. 5:2 şi Mat 9:36). La 9 Nisan a intrat în Ierusalim ca un rege care merge spre încoronare, confirmând că acesta era încă cetatea mesianică a lui Dumnezeu, Marele Împărat. La 10 Nisan a curăţit templul arătând că acela trebuia să fie păstrat ca un loc sfânt. Prin urmare, atunci când o zi mai târziu (la 11 Nisan) i-a avertizat pe discipolii lui despre aşezarea urâciunii pustiirii în locul sfânt, Ierusalimul era încă sfânt şi în el funcţiona un templu aprobat de Dumnezeu ca loc sfânt.

    Acest lucru este evident şi din cuvintele folosite. "Urâciunea" este în antiteză cu "locul sfânt", dând de înţeles că "sfânt" nu înseamnă aşa-zis sfânt (vezi antonimia urâcios-sfânt în Levitic 11:43, 44). La aşezarea urâciunii pustiirii Ierusalimul şi templul nu sunt un loc deja respins ca nesfânt în ochii lui Dumnezeu, dar considerat în mod greşit 'sfânt' de către oameni. Urâciunea pustiirii trebuie să şocheze prin prezenţa ei în locul sfânt (comp. Dan. 11:31). Marcu vorbeşte despre "urâciunea pustiirii stând unde nu trebuie" (Mar. 13:14). 'Şocul' trebuie să fie destul de puternic încât să-i pună pe gânduri pe privitori şi să-i ducă la concluzia că situaţia este scăpată de sub control şi cetatea (cu urâciunea pustiirii aşezată în locul sfânt) trebuie abandonată din motive de siguranţă personală. La acel timp o parte însemnată din locuitorii cetăţii au alunecat în apostazie şi salută 'aşezarea' urâciunii pustiirii în templu. Cei integri sunt prea puţini numeric pentru ca să mai poată face ceva (comp. Mat. 24:10-12).

    Pentru cei ce 'văd urâciunea' şi 'înţeleg' ce citesc în Daniel, aşa cum arată Matei 24:14, 15, este timpul să abandoneze corabia, să fugă la munţi! Nu mai repede, nu mai târziu!

sus

Când veţi vedea "urâciunea pustiirii", despre care a vorbit prorocul Daniel,

"aşezată în locul sfânt"... atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi

    Daniel "a vorbit" în profeţia sa despre 'profanarea locului sfânt şi aşezarea urâciunii pustiirii' şi le-a asociat cu persecuţia violentă adusă de regele nordului asupra poporului lui Daniel. Persecuţia este descrisă ca un timp de strâmtorare fără egal în istoria omenirii, în finalul căruia acest popor "scapă" (Dan. 11:31-35; 12:1). Acelaşi scenariu al persecuţiei îl găsim în Matei 24:7-15 asociat cu profanarea locului sfânt prin plasarea în el a urâciunii pustiirii. Atât Daniel cât şi Matei arată că persecuţia se desfăşoară pe parcursul necazului celui mare. Conform cu Matei 24:15, 16, la vederea urâciunii, "atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi" - pentru a-şi salvgarda libertatea de închinare şi chiar viaţa. Pe de altă parte, versetele 21, 22 ale aceluiaşi capitol arată că salvarea celor aleşi nu poate surveni decât prin scurtarea necazului celui mare. Avem aici o contradicţie? Nu.

    Luca a adăugat un detaliu important care ne ajută să înţelegem lucrurile în perspectiva corectă pentru că el redă îndemnul lui Isus în cuvintele:

    "Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudeea să fugă la munţi" (21:20, 21)

    În această formulare avem un element în plus. La vederea Ierusalimului înconjurat de oşti (cele care aşează urâciunea pustiirii, Dan. 11:31) discipolii puteau să ştie deja că pustiirea (persecuţia religioasă, Fap. 8:1, 3) este "aproape". Unii, mai prevăzători, puteau să-şi înceapă refugierea "atunci", alţii mai târziu la vederea urâciunii pustiirii în locul sfânt şi alţii să fie împiedicaţi de anumite cauze obiective să o facă (comp. Matei 24:19, 20). În toate aceste cazuri aveau să existe dificultăţi pentru cei persecutaţi, "un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi". Dacă Dumnezeu nu ar interveni oprind necazul, până la urmă "nimeni n-ar scăpa" (Mat. 24:21, 22).

    Semnul smochinului poate fi aplicat şi în acest caz:

    "De la smochin învăţaţi pilda lui: când îi frăgezeşte şi îi înfrunzeşte mlădiţa ştiţi că vara este aproape. Tot aşa şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că El [Fiul omului] este aproape, la uşi" (Luc. 21:8).

    Astfel "vederea" de care vorbea Isus (la momente diferite în redarea lui Matei şi Luca) este un proces de conştientizare care ar putea începe cu observarea Ierusalimului "înconjurat de oşti" şi să sfârşească cu sesizarea "urâciunii pustiirii... aşezată în locul sfânt". Acest proces se desfăşoară pe întreg parcursul necazului celui mare.

sus

Atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată

de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi

    Aşa cum arată contextul, omenirea în ansamblul ei va supravieţui necazului celui mare şi va fi martoră la venirea lui Cristos ca rege (v. 22-30). Una din valenţele 'necazului' va fi caracterul acestuia de opoziţie a vechii puteri la regalitatea noului rege. Opoziţia îşi are rădăcinile în mânia milenară a duşmanului "seminţei femeii", lumea antimesianică descrisă ca un balaur mare (comp. Gen. 3:15 şi Apoc. 12). Când sămânţa femeii 'urcă' la tronul lui Dumnezeu, balaurul, prinţul acestei lumi, 'coboară' din cerul aspiraţiilor regale, fiind aruncat pe pământul laic, plebeu, împreună cu reprezentanţii, intrigile şi acuzaţiile lui (Apoc. 12:5, 9, 10).

    Cuvintele lui Isus din Matei 24:21 se bazează pe Daniel 12:1. Aici este menţionat un timp de necaz şi 'ridicarea marelui prinţ Mihail':

    În timpul acela se va ridica marele prinţ Mihail, ocrotitorul fiilor poporului tău; căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până la vremea aceasta. Dar în timpul acela poporul tău va fi mântuit, oricine va fi găsit scris în carte.

    'Ridicarea' este o expresie biblică consacrată folosită în legătură cu accesul la domnie a unui rege nou şi consolidarea acestei domnii prin extinderea asupra întregului teritoriu regal. De exemplu, în Daniel 11:2 citim că "se vor mai ridica trei împăraţi în Persia" (vezi şi v. 7, 21; 8:23). Verbul ebraic înseamnă literal a se ridica în picioare sau a sta în această poziţie. În funcţie de context, verbul presupune un proces de mişcare de jos în sus, asemenea soarelui sau unei stele care se ridică treptat pe firmament. Campania de cucerire a lui Alexandru cel Mare a fost foarte rapidă, dar ea a durat totuşi opt ani. Îngerul i-a arătat dinainte lui Daniel ce avea să se întâmple cu acest cuceritor:

    Dar se va ridica un împărat viteaz, care va stăpâni cu o mare putere şi va lucra după voinţa lui. Şi când se va întări [lit. când se va fi ridicat], împărăţia lui se va sfărâma şi va fi împărţită în cele patru vânturi ale cerurilor, dar nu între urmaşii lui. - 11:3, 4.

    Este evident că 'ridicarea' lui Alexandru a însemnat mai mult decât moştenirea coroanei de la tatăl său Filip. Ea a inclus campania de cucerire care l-a transformat într-un 'rege al lumii' şi care, din nefericire pentru el, a fost întreruptă brusc de moartea lui. În mod asemănător ridicarea 'marelui prinţ Mihail', regele care a primit o coroană, Cristos (Ap. 6:2), se va întinde pe toată durata necazului celui mare până la prezenţa lui şi chiar după aceea până la impunerea păcii pe întregul teritoriu al împărăţiei lui (comp. Isaia 9:6, 7).

   "Împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Cristosului său", menţionate în legătură cu naşterea copilului de parte bărbătească, trebuie asociate cu începutul ridicării lui Mihail, regele Isus Cristos. După campania de cucerire şi necazul cel mare asociat acesteia, 'împărăţia lumii va deveni a Domnului nostru şi a Cristosului său' (Ap. 11:15).

sus

Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa;

dar, din cauza celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.

    Zilele la care se face referire aici sunt zilele ‘necazului’ menţionat în versetul anterior (21): „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi”. Versetul 29 asociază ’zilele’ cu ’necazul’ în sintagma „acele zile de necaz”.

    Ceea ce înţelegem este că „zilele” necazului ar putea fi mai multe, dar că Dumnezeu le va "scurta". Verbul grecesc corespunzător (koloboõ) înseamnă a reteza, a amputa, şi exprimă ideea de intervenţie oportună a lui Dumnezeu pentru a opri necazul cel mare într-un moment dramatic, de criză. Fără această intervenţie „nimeni (lit. nici o carne) n-ar scăpa”. koloboõ este folosit în Septuaginta la 2 Samuel 4:12: „Şi David a poruncit tinerilor să-i omoare; le‑au tăiat mâinile şi picioarele...". Doctorii practică amputarea pentru a salva restul corpului carnal (comp. Marc. 9:43-45). Membrul amputat încetează să mai fie o parte a corpului viu. Ţinând cont de acest aspect, ‘scurtarea’ zilelor necazului nu este o divizare, în sensul unei întreruperi pentru un timp, urmată de o reluare în partea a doua. Necazul cel mare este unul singur. Conform cuvintelor lui Isus, lucruri impresionante aveau să se întâmple „îndată după acele zile de necaz”.

sus

Oriunde va fi cadavrul, acolo se vor aduna vulturii.

    O mare parte din răspunsul lui Isus despre semnul venirii sau prezenţei lui discută ceea ce nu este acest semn. El menţionează câteva indicii false care ar putea induce în eroare înainte de timpul semnului autentic, sau chiar în paralel cu acesta. De exemplu, nu orice război sau ştire despre război este „începutul durerilor” necazului celui mare (Mat. 24:4-6, 21). De asemenea, după ce spune că Dumnezeu va scurta necazul „din cauza celor aleşi”, ceea ce înseamnă că acum urmează prezenţa Fiului Omului pentru ‘strângerea’ acestor aleşi (v. 30, 31), Isus avertizează din nou:

    „Atunci dacă vă va spune cineva: «Iată, Cristosul este aici sau acolo, să nu-l credeţi», căci se vor scula Cristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face [sau: da, indica] semne mari şi minuni până acolo încât să înşele, dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi... Deci, dacă vă vor zice: «Iată-l în pustie», să nu vă duceţi acolo! «Iată-l în cămăruţe interioare», să nu credeţi!” (24:23-26).

    Nu trebuie să ne deplasăm pentru a verifica prezenţa lui Isus şi nici să credem că este undeva unde nu-l putem vedea, eventual pe baza dovezilor prezentate de alţii. Prezenţa lui Isus este un fapt care se face cunoscut singur înţelegerii, aşa cum a spus el:

    „Căci, aşa cum iese fulgerul de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi la venirea [lit. aşa va fi prezen-ţa] Fiului Omului” (24:27, 28).

    Suntem asiguraţi că Cristosul nu va fi monopolul unor organizaţii care vor susţine că au ieşit „în pustie”, din motive de sfinţenie, nici a unor „proroci” care vor indica semne şi dovezi că Isus a venit deja în mod invizibil, „în cămăruţe interioare” (compară Fap. 5:36, 37). Fulgerul, indiferent unde se produce, se vede peste tot şi de peste tot, în limitele orizontului. "Iese de la răsărit şi se arată până la apus". Asemănător, Noe nu a avut probleme să găsească arca uriaşă atunci când a primit ordinul să intre în ea împreună cu familia şi animalele. Oamenii nevigilenţi din generaţia lui însă "n-au ştiut nimic".

    Nu trebuie deci să ne facem griji că vom rata perceperea venirii lui Fiului Omului şi salvarea, aşa cum vulturii nu ratează prezenţa cadavrului. Este o lege naturală stabilită de Dumnezeu prin creaţie (comp. Iov 39:29, 30). Lucrurile vor fi la fel de sigure şi simple pentru aleşii vigilenţi care trebuie să fie strânşi: Oriunde va fi cadavrul, acolo se vor aduna vulturii.

sus

Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului, atunci toate popoarele pământului

se vor boci şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului

    Un semn este ceva ce atrage privirile. Mai ales dacă el este văzut în cer. Cuvintele din Matei 24:30 se bazează în mare parte pe profeţia lui Zaharia care spune:

    Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune şi îşi vor întoarce privirile spre mine, pe care l-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu şi-l vor jeli amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut (Zah. 12:12).

    "Locuitorii Ierusalimului" urmau 'să-l străpungă' pe Mesia şi apoi să se întâmple ceva cu persoana acestuia care să-l transforme într-un semn. "Semnul" urma să atragă regretul şi căinţa amarnică. În secolul întâi semnul care a polarizat atenţia s-a dovedit a fi învierea şi ridicarea la dreapta lui Dumnezeu a lui Isus, care au fost predicate împreună cu iertarea în numele lui pentru oricine s-ar căi (Fap. 2:32, 33; 3:18, 19; comp. Mat. 26:64). Iona a devenit un semn pentru că a fost salvat de Dumnezeu din adâncul mării şi a fost trimis apoi viu cu un mesaj salvator.

    Fariseii şi saducheii s-au apropiat şi, ca să-l ispitească, i-au cerut să le arate un semn din cer. Dar Isus, răspunzând le-a zis: "...O generaţie rea şi adulteră cere un semn; dar nu i se va da alt semn decât semnul lui Iona" (Mat. 16:1-4).

    Isus a considerat că semnul lui Iona aplicat în cazul lui va fi suficient să satisfacă cererea rău motivată a iudeilor după un semn "din cer".

    Imediat după cuvintele din Matei 24:30, Isus vorbeşte despre strângerea aleşilor lui împrăştiaţi "din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă". Această strângere s-a făcut cu începere de la Pentecostă prin campania de evanghelizare. Dar în ce fel s-a arătat semnul Fiului omului "în cer"?

    Isus vorbeşte despre "toate popoarele pământului". Expresia poate fi tradusă şi "toate triburile ţării", cu referire la triburile israelite din ţară şi din diaspora. Indiferent care ar fi sensul, mărturia despre moartea şi învierea lui Isus, ca şi despre salvarea disponibilă prin el, trebuia să ajungă până la marginile pământului (Fap. 1:8). După un număr de ani vestea bună fusese anunţată practic "întregii creaţii de sub ceruri" (Col. 1:5, 6, 23). Datorită mediatizării extinse la scara întregului pământ locuit, "semnul Fiului Omului" s-a arătat, figurativ vorbind, "în cer" (Mat. 24:14; comp. Apoc. 14:6 unde îngerul vesteşte evanghelia veşnică din cer).

sus

Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului, atunci toate popoarele se vor boci

şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă

    Matei este singurul care menţionează "semnul Fiului Omului" în cer. Marcu spune doar: "Şi atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu mare putere şi cu slavă". Cei doi evanghelişti spun practic acelaşi lucru. În cer se va vedea Fiul Omului şi acest lucru va fi un semn.

   Din punctul de vedere al limbii greceşti construcţia "semnul Fiului Omului" [semeion tou huiou tou anthropou] este un genitiv explicativ şi are sensul de 'semnul care este Fiul Omului', la fel cum, de exemplu, "arvuna duhului" înseamnă 'arvuna care este duhul', "scutul credinţei" 'scutul care este credinţa', "coroana vieţii" 'coroana, adică viaţa', etc. (2 Cor. 1:22; Efes. 6:16; Iacov 1:12).

   Expresia "Fiul Omului" atrage atenţia asupra naturii umane şi desemnează în esenţă un om supus morţii. Isus face aluzie la profeţia din Daniel 7:13, 14 unde "fiul omului" este traducerea expresiei aramaice bar enaş [fiu de muritor], însemnând simplu 'un muritor' (compară Psalm 8:3, 4 şi 144:3-5 unde omul pământesc, muritor, este prezentat în contrast poetic cu cerurile eterne, înălţate). Desigur că un asemenea om de jos, vulnerabil, ajuns "în cer... cu putere şi mare slavă", este o răsturnare de situaţie izbitoare - un semn pentru toţi privitorii. Apostolul Pavel aplică Psalmul 8 la schimbarea de poziţie şi glorie a lui Isus în epistola sa către evrei:

    În adevăr nu unor îngeri a supus el lumea viitoare, despre care vorbim. Iar cineva a mărturisit undeva, zicând: "Ce este omul [muritor, Ps. 8:4], ca să-ţi aduci aminte de el, sau fiul omului [pământesc, Ps. 8:4], ca să-l cercetezi? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii... Dar îl vedem pe Isus, care a fost făcut "pentru puţin timp mai prejos decât îngerii", încununat cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii pe care a suferit-o (2:5-9).

    De la moarte la glorie! De la condiţia cea mai umilă la putere regală! Din sfera unde duşmanii pot ucide trupul, în cer unde numai privirile ajung. Acesta este Fiul Omului ca "semn" (comp. Dan. 4:17). Capii religioşi ştiau că Mesia trebuia să se nască ca om, un om de carne ca toţi ceilalţi oameni, şi că acesta este sensul expresiei "fiul omului" din Daniel 7:13, 14. Pentru că Isus ridica pretenţia că este Mesia, ei i-au cerut să meargă un pas mai departe şi să arate că dispune de putere din cer pentru a împlini şi restul profeţiei.

    Fariseii şi saducheii s-au apropiat şi, ca să-l ispitească, i-au cerut să le arate un semn din cer. Dar Isus, răspunzând, le-a zis [...] "O generaţie rea şi adulteră cere un semn; dar nu i se va da alt semn decât semnul lui Iona" - Mat. 16:1-4.

   Într-o discuţie anterioară Isus arătase în ce constă "semnul lui Iona" sau 'semnul care este Iona'. "Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele peştelui celui mare, tot aşa Fiul Omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului" (Mat. 12:40). Iona fusese aruncat peste bord de către corăbieri în încercarea acestora de a se salva (Iona 1:14,15; comp. Ioan 11:49-52). După "trei zile şi trei nopţi" petrecute în pântecele peştelui (figurativ în "adâncimile Locuinţei Morţilor"), Iona a fost readus la suprafaţă şi a predicat căinţa în cetatea Ninive (Iona 1:17; 2:2). Datorită lui Iona, atât corăbierii cât şi locuitorii din Ninive au ajuns să se teamă de Dumnezeu.

    Deşi cerea "semnul Fiului Omului" din Daniel, 'generaţiei viclene şi adultere' nu avea să i se dea alt semn decât "semnul lui Iona". Isus urma să stea "trei zile şi trei nopţi în inima pământului" şi apoi să fie ridicat la viaţă (Fap. 2:24-32; comp. Iona 2:6). Pe această bază avea să fie predicată căinţa şi întoarcerea la Dumnezeu în vederea salvării.

sus

Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului,

atunci toate popoarele pământului se vor boci

    Isus a fost întrebat care va fi semnul venirii lui. În prima parte a răspunsului său (v. 4-14) limbajul pe care l-a folosit a fost literal. În partea a doua însă (v. 15-30), el a folosit limbajul profetic al lui Daniel şi Zaharia. Cuvintele citate mai sus se găsesc în partea a doua şi astfel evocă în acest limbaj figurativ uimirea şi regretul celor care nu-l vor fi recunoscut sau chiar îl vor fi respins pe Mesia pentru că nu s-a prezentat de la început în glorie şi putere.

    Expresia "popoarele pământului [lit. seminţiile ţării]" este generică şi astfel nu se referă la fiecare locuitor al planetei. Unii oameni se vor căi în mod sincer la vederea semnului Fiului Omului. Zaharia s-a referit profetic la triburile israelite care îl respingeau cu apatie pe Iehova şi care urmau totuşi să fie salvate din atacul internaţional împotriva lor. Această acţiune a lui Dumnezeu trebuia să-i ruşineze şi să-i facă să se întoarcă la el cu bocet şi rugăciune în mod individual (Zah. 12). Cuvintele lui Zaharia s-au împlinit parţial în secolul I. Iudeii l-au respins pe Isus şi prin el pe Dumnezeu. Lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată când Dumnezeu l-a înviat pe Isus şi l-a înălţat la dreapta sa făcându-l Domn. Petru explică că spiritul sfânt turnat la Pentecostă în condiţii supranaturale era dovada noii puteri şi poziţii a lui Isus (Fap. 2:2-4, 32-36). "După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă". A urmat căinţa şi întoarcerea la Dumnezeu a mii de iudei din triburile lui Israel şi prozeliţi dintre naţiuni.

    Este evident că plânsul multora a fost un semn de căinţă asemenea celui al lui Petru. Tot aşa, fraţii lui Iosif au recunoscut în final poziţia pe care Dumnezeu i-a acordat-o celui mai mic din familie (când această poziţie a devenit evidentă), au plâns şi şi-au regretat în mod sincer faptele. Totuşi în secolul întâi nu toţi cei ce au fost confruntaţi cu realitatea învierii şi noii poziţii a lui Isus 'au plâns din pricina lui', cel puţin nu în acest sens pozitiv. Unii 'au plâns şi au scrâşnit din dinţi' de invidie - până în anul 70 e.n. când au fost distruşi de armatele romane (comp. Fap. 3:26-4:2; 5:17, 18, 28).

    Profeţia lui Zaharia despre 'bocire' trebuie să aibă o împlinire mai mare decât aceea din ziua pentecostei pentru că Apocalips 1:7 spune:

    "Iată, el vine cu norii şi orice ochi îl va vedea, şi cei ce l-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului vor plânge din pricina lui".

 sus

Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului, atunci toate popoarele se vor boci

şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă

    Isus 'a intrat în gloria sa' de la înviere şi urcarea la cer (Luc. 24:26; Efes. 1:20). Luca consemnează în Fapte că momentul a fost marcat la nivel vizibil de faptul că "un nor l-a primit, luându-l din ochii lor". Întrucât pentru vederea umană cerul este dincolo de nori, Isus rămâne, figurativ vorbind, pe nori tot timpul până la întoarcere (comp. 1 Tes. 4:17).

   "Semnul Fiului Omului" la care s-a referit Isus în Matei 24:30 este cel văzut şi consemnat de Daniel:

    M-am uitat în timpul viziunilor nopţii şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului; a înaintat spre cel Bătrân de zile şi a fost adus înaintea lui. I s-a dat stăpânire, slavă şi o împărăţie, pentru ca toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile să-i slujească. (7:13, 14).

    În simbolistica viziunii din Daniel 7 frapează două contraste mari ca parte a "semnului": (1) Şirul de fiare ucigătoare - un fiu al omului, şi (2) un fiu al omului - norii cerului. Dacă fiul omului este pe nori, fiarele nu pot sau nu mai pot să-l afecteze. El este în siguranţă. Această poziţie înălţată este una de victorie şi glorie. Ea îi permite în acelaşi timp accesul la Cel Preaînalt care în viziune este în cer.

    Daniel îl vede pe Fiul Omului (1) venind cu norii cerului, (2) obţinând acces la Cel Bătrân de Zile, (3) fiind adus înaintea lui şi (4) primind "stăpânire, slavă şi o împărăţie".

    Aceste acţiuni implică deplasare şi sunt presupuse de 'venirea' din Matei 24:30. Chiar dacă înainte Fiul Omului a fost respins, "atunci [la arătarea semnului în cer] toate popoarele se vor boci şi vor vedea pe Fiul Omului venind". Adică vor înţelege şi recunoaşte dreptatea şi poziţia celui pe care l-au negat (Apoc. 1:7; comp. Zah. 12:10). Contrastul dintre poziţia iniţială, înjosită, şi cea finală, glorioasă, a lui Isus va fi atât de evident încât va atrage atenţia. Aşa cum a observat Daniel în viziune, acest lucru deschide ocazia "ca toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile să-i slujească".

    Care dintre aceste aspecte ale venirii s-au întâmplat deja?

    Isus le-a spus marelui preot şi membrilor sinedriului pe când era judecat că este Cristosul, 'fiul' lui Dumnezeu din Psalmul 2, şi că 'de acum încolo îl vor vedea pe Fiul Omului stând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului' (Mat. 26:64). Aceste două acţiuni sunt dinamice şi au loc în paralel. Isus a ajuns "pe norii cerului" şi "la dreapta puterii" după înviere şi urcarea la cer (1 Pet. 3:22).  În timp ce ocupă o poziţie de autoritate la dreapta lui Dumnezeu unde 'aşteaptă' expirarea timpului acordat regatelor reprezentate prin fiare (Evr. 10:12, 13), el 'vine' pe norii cerului pentru a fi prezent cu argumentele proprii înaintea Curţii cereşti în dezbaterea referitoare la suveranitatea asupra pământului. După ce câştigă "stăpânirea, slavă şi o împărăţie", el continuă 'să vină' în sensul cuvintelor din Matei 24:30  "pe norii cerului cu putere şi cu mare glorie".

    Aceeaşi ordine a evenimentelor se deduce din Apocalips 1:5-7, pe baza timpurilor verbale folosite (prezentul descrie o acţiune în desfăşurare):

    A lui care ne iubeşte [prezent], care ne-a spălat [trecut] de păcatele noastre... Iată, el vine [prezent] cu norii şi orice ochi îl va vedea [viitor], şi cei ce l-au străpuns [trecut]. Şi toate seminţiile pământului vor plânge [viitor] din pricina lui. Da, Amin!

    Aşa cum se vede, faza finală a 'venirii' avea să fie viitoare (parousia) şi vizibilă pentru "orice ochi". Dar Isus deja 'venea' aşa cum i-a confirmat lui Ioan la timpul prezent: "Da, eu vin [prezent] repede" (Apoc. 22:20).

sus

Adevărat vă spun, nu va trece generaţia aceasta

 până se vor întâmpla toate acestea

    Isus le spusese cărturarilor şi fariseilor în templu că peste generaţia lor va veni tragerea la răspundere pentru "tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel" (23:35). În urechile discipolilor trebuie să fi fost încă proaspete cuvintele lui: "Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste generaţia aceasta". Acum, pe Muntele Măslinilor, probabil la mai puţin de o oră, Isus a repetat ideea: "Adevărat vă spun, nu va trece generaţia aceasta până nu se vor întâmpla toate acestea".

    Este evident că "toate acestea" sunt lucruri care au de-a face cu vinovăţia de sânge şi răzbunarea lui Dumnezeu. Relatarea paralelă din Luca scoate în evidenţă acest lucru:

    Căci acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris... Pentru că va fi strâmtorare mare pe pământ şi mânie împotriva poporului acestuia... Adevărat vă spun că nu va trece generaţia aceasta până ce nu se vor împlini toate acestea (21:22, 23, 32).

   Aşa cum se vede, cele două exprimări ale lui Isus redate de Matei sunt paralele şi exprimă aceeaşi idee:

    O a doua venire implică automat o a doua generaţie viitoare care să repete lucrurile la o scară mai mare. Avem de fapt o relaţie trijectivă. Dacă P (profeţia VT) se împlineşte în A la o scară mică şi P se împlineşte în B la o scară mare, atunci A este un model profetic pentru B. Aceasta înseamnă că putem compara prima venire a lui Cristos cu cea de-a doua şi să obţinem detalii profetice preţioase. Profeţia Apocalipsei, care a fost revelată după prima venire, poate fi înţeleasă numai dacă este luată în consideraţie prima venire.

    Un exemplu de analogie între cele două aplicaţii este durata prorociei celor doi martori. Serviciul lui Ioan şi Isus 3,5 ani, mărturia din timpul necazului cel mare 1260 zile (3,5 ani profetici). - Apocalips 11.

sus

Despre ziua aceea şi despre ceasul acela nu ştie nimeni,

nici chiar îngerii din ceruri, ci numai Tatăl.

    ‘Ziua şi ceasul’ sunt asociate aici pentru a accentua caracterul imprevizibil, abrupt, al evenimentului viitor prezis şi necesitatea vigilenţei până în ultima clipă. În context se vorbeşte despre venirea lui Isus şi răsplata ori pedeapsa care vor urma. Există numai două posibilităţi: Ori ’ziua şi ceasul’ se referă la judecata finală, şi atunci vigilenţa reprezintă calitatea meritorie răsplătită cu salvarea, ori ‘ziua şi ceasul’ se referă la ocazia de salvare deschisă de venirea lui Fiului omului, şi în acest caz vigilenţa este doar calitatea care îi va favoriza pe unii să profite de ocazie.

    Noe a construit arca cu perseverenţă şi, la timpul oportun, a intrat în mod ascultător în ea. Desigur, actul salvator a fost intrarea în arcă. Fecioarele neînţelepte au rămas în afara uşii închise nu pentru că au avut probleme cu rezerva de untdelemn, ci pentru că nu s-au aflat în alai când acesta a intrat pe uşa deschisă în casa mirelui.

    ‘Ziua şi ceasul’ reprezintă deci un timp de reacţie personală. Isus a ilustrat în mai multe feluri acţiunea oportună de la acel timp şi vigilenţa necesară: strângerea vulturilor la cadavru, adunarea aleşilor la auzul trâmbiţei, intrarea în corabie, ieşirea din Sodoma, alăturarea la alaiul mirelui, plecarea împreună cu grupul care se salvează a unora aflaţi la câmp, la moara de măcinat sau în pat. Ar trebui să ne ajustăm concepţia despre venirea lui Isus. În loc să închidă, ea va deschide o uşă. Va fi ceva de făcut chiar atunci în prezenţa Judecătorului – o acţiune oportună care va asigura salvarea. În scenariul apocaliptic găsim echivalentul ‘zilei şi ceasului’ de reacţie în îndemnul:

     „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-i slavă, căci a venit ceasul judecăţii lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” (14:7)

    Cei vigilenţi vor putea profita de ocazia care se va deschide şi-i vor ajuta şi pe alţii să se închine Creatorului tuturor lucrurilor.

sus

Cum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la venirea Fiului Omului

    Matei foloseşte cuvântul grecesc parousia când vorbeşte despre „venirea” Fiului Omului, termen care include atât ideea de sosire cât şi de prezenţă ulterioară. Cuvintele de mai sus ar putea fi traduse mai exact: „Cum au fost zilele lui Noe, aşa va fi şi prezenţa Fiului Omului”. Care sunt „zilele lui Noe” la care a făcut Isus referire în pasajul de mai sus?

    Aşa cum arată contextul, „zilele” subînţelese sunt cele semnificative din viaţa lui Noe: (1) zilele în care Noe a construit arca, (2) cele şapte zile în care a intrat şi a aşteptat în arcă până la începerea ploii şi (3) zilele potopului.

    Perioada în care Noe a construit arca şi a intrat în ea s-a caracterizat prin nepăsare generală din partea oamenilor care erau absorbiţi de activităţile obişnuite ale vieţii:

    „Căci aşa cum a fost în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea (sau prezenţa) Fiului Omului” (Mat. 24:38, 39).

    Prin analogie, venirea sau prezenţa Fiului Omului se găseşte între momentul ‘intrării in corabie’ şi ‚venirea potopului’ ceea ce se vede din poziţia în frază a cuvintelor cheie care caracterizează această prezenţă – „n-au ştiut nimic" – cuvinte amplasate între „ziua când a intrat Noe în corabie” şi momentul „când a venit potopul”. Oamenii „n-au ştiut nimic” despre ceea ce se întâmplă sau n-au luat în serios, nici în ziua când a intrat Noe în corabie, şi nici pe parcursul celor şapte zile care au urmat până la potop. „Tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului”. Cei nevigilenţi nu vor sesiza sau conştientiza nici momentul sosirii, nici prezenţa ulterioară pentru strângerea aleşilor, „până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi” – ca să folosim cuvintele lui Isus.

    Continuând analogia, construcţia arcei trebuie să corespundă necazului celui mare care pregăteşte scena: o clasă se pierde de tot în activităţi obişnuite ale vieţii, iar o alta îşi construieşte un mijloc de salvare. Urmează, la momentul semnalizat de Dumnezeu, refugierea în siguranţă prefigurată de intrarea lui Noe în arcă împreună cu familia şi animalele. Aşa ca şi în antichitate la arcă, Dumnezeu va închide ‘uşa’ ocaziei, izolând de o parte şi de alta a ei cele două clase (Gen. 7:16). Apoi urmează distrugerea simbolizată prin potop.

sus 

sus

Cât despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni:

nici îngerii în cer, nici Fiul, ci numai Tatăl.

    Cuvintele lui Isus despre cunoaşterea zilei şi ceasului diferă puţin în EvangheIia după Marcu, în sensul că printre aceia care nu cunosc dinainte acest timp este inclus şi Fiul. Expresia „nici îngerii în cer, nici Fiul, ci numai Tatăl” este în sine o ierarhizare. Fiul este superior îngerilor, dar nu în ‘cunoaşterea’ zilei şi ceasului. În acest lucru Tatăl este deasupra tuturor.

    Din momentul sosirii, Isus va întreprinde sub privirea îngerilor un şir de acţiuni. Este limpede că de la acel timp înainte, ‘ziua şi ceasul’ nu va constitui un secret, nici pentru el, nici pentru îngeri.

    Aceasta este o dovadă în plus că ‘ziua şi ceasul’ nu au în vedere distrugerea finală, războiul de la Armaghedon, unde Cristos, ca şi comandant numit, va lupta cu ‘fiara, împăraţii pământului şi armatele lor adunate ca să facă război” (Apoc. 19:19). Un comandant îşi cunoaşte ziua atacului dacă a fost mandatat să conducă lupta. Mai degrabă ziua şi ceasul trebuie să fie legate de momentul instalării lui Cristos într-o asemenea poziţie după un timp de aşteptare. Pentru cei afectaţi de persecuţia anterioară venirii lui, intervenţia lui Dumnezeu va surveni într-un moment de maximă încordare. Numai Dumnezeu va poseda atunci răspunsul la întrebarea „Până când?” Daniel 7:21, 22 spune:

    "Am văzut de asemenea cum cornul acesta a făcut război sfinţilor şi i‑a biruit, până când a venit Cel Bătrân de zile".

    În acest sens numai Dumnezeu ‘cunoaşte’ ziua şi ceasul intervenţiei lui. În mod asemănător, lui David i s-a promis că va deveni rege, dar a trebuit să aştepte în incertitudine până când Dumnezeu l-a înlăturat pe Saul.

    Unii au sugerat că întrucât verbul a cunoaşte nu este la viitor (de fapt este chiar la trecut, „n-a ştiut nimeni”), timpul de necunoaştere la care se referea Isus s-ar fi putut sfârşi pentru el şi pentru alţii la învierea sa sau mai târziu. Se pare însă că aici ‘cunoaşterea’ reprezintă mai degrabă dreptul pe care Dumnezeu şi-l rezervă, ca autoritatea supremă, de a decide când să intervină, şi nu păstrarea în secret faţă de îngeri şi Fiul a unei date din calendarul profetic (comp. Fap. 1:6, 7).

sus

Dar înainte de toate acestea vor pune mâinile pe voi

şi vă vor persecuta.

    Persecuţia internaţională va fi o caracteristică a necazului celui mare. În profeţia lui Isus despre semnul sfârşitului (reprodusă cu mici variaţii de Matei, Marcu şi Luca), persecutarea creştinilor este asociată cu războiul mondial şi efectele lui. În Matei persecuţia este menţionată pe fondul războiului, crizelor de alimente, epidemiilor şi cutremurelor. "Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî şi veţi fi urâţi de toate popoarele pentru numele meu (24:7-9). Tot aşa şi în Marcu. În Luca însă se spune că persecuţia are loc "înainte de toate acestea" (21:12). Pentru a păstra armonia între Evanghelii trebuie să stabilim câte din lucrurile menţionate în versetele anterioare (10, 11) sunt cuprinse în expresia "înainte de toate acestea".

   O primă constatare este că Luca menţionează înainte de persecuţie (pe lângă război, foamete, epidemii şi cutremure) şi "arătări înspăimântătoare şi semne mari în cer". Dacă războiul, foametea, epidemiile şi cutremurele sunt elemente naturale (şi aparţin necazului celui mare), cele din urmă sunt fenomene cereşti cu totul neobişnuite şi sunt consemnate de Matei ca survenind "îndată după acele zile de necaz" (24:29). Concluzia este că Luca, înainte de a menţiona persecuţia ca o caracteristică generală a necazului, a mers cu un pas mai departe decât Matei în enumerarea evenimentelor, până la timpul de după necaz, menţionând şi fenomenele supranaturale care vor însoţi prezenţa Fiului Omului (comp. Mat. 24:30; Luc 21:25-27). Astfel, atunci când a dorit să specifice persecuţia (o caracteristică a necazului celui mare, nu un eveniment), Luca a trebuit să revină în timp şi să spună pentru a fi clar înţeles: "Dar înainte de toate acestea... vă vor persecuta". În acest fel el şi-a adus cititorii în acelaşi moment de timp ca Matei care a folosit reperul "atunci", după ce a descris scena mondială prin război, foamete, epidemii şi cutremure.

    Este de presupus că această înşiruire care apare frecvent în Scripturi (război-foamete-epidemii) este relaţionată cauzal şi astfel elementele ei se succed în timp (Ier. 24:10;  Apoc. 6:8). Prin urmare, expresia "toate acestea" - înţelegând lucruri înainte de care trebuie să înceapă persecuţia - poate include şi elemente din timpul necazului: epidemii, foamete, cutremure, şi chiar război (menţionate în ordine inversă) - Luc. 21:11.

sus

Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri

până se vor împlini timpurile neamurilor

    Aceste cuvinte se referă la Ierusalim ca oraş al lui Dumnezeu, pe care neamurile nu-l pot distruge cu adevărat. În contrast evident cu cel distrus în anul 70 e.n. şi deplâns de Isus în cuvintele:

    "Vor veni zile când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile; te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut timpul cercetării tale" (Luc. 19:43, 44).

    Începând din timpul lui David şi Solomon, Ierusalimul a devenit un simbol al regalităţii divine, "cetatea Marelui Împărat" (1Cron. 29:23, 27; Mat. 5:35; Ps. 48). El a ajuns să reprezinte regatul lui Dumnezeu, o realitate spirituală eternă (comp. Evrei 12:22, 28; Apoc. 21:10). Ierusalimul secolului întâi a fost expresia temporară a acestui regat. Astfel, Isus le-a putut spune reprezentanţilor spirituali ai naţiunii:

    "De aceea, ...împărăţia lui Dumnezeu [reprezentată de Ierusalim] va fi luată de la voi şi va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite" (Mat. 21:43).

    Acest mod de a vedea "Ierusalimul" este în armonie cu profeţia biblică care prevede ruinarea lui şi a templului, ca şi măsură corectivă, dar niciodată abandonarea sau distrugerea definitivă. Întotdeauna există compasiune pentru o rămăşiţă aleasă care se întoarce în "Ierusalim".

    În Hagai se vorbeşte în mod asemănător despre "casa aceasta în slava ei dintâi" şi despre "slava din urmă a acestei case" (2:3-9). Profetul foloseşte expresia "casa aceasta" cu referire la templu, deşi acesta nu exista la acea dată decât sub forma unor ruine. "Casa aceasta" era ceva etern; preoţii ca oameni şi clădirea ca formă şi glorie erau lucruri temporare şi deci supuse schimbării (comp. Isaia 56:4-7)

    În istoria Israelului preoţia a trecut de la o familie la alta, dar instituţia a rămas. Sceptrul a trecut de la un trib la altul, dar regalitatea a rămas. Locul chivotului a fost schimbat, dar prezenţa divină a rămas. Există lucruri abandonate (o familie, un trib, un loc), şi există lucruri care dăinuie. Aşa se explică de ce Isus a putut pleca în discursul său de pe Muntele Măslinilor de la abandonarea cetăţii şi distrugerea în timp a ei şi a templului existent, şi să sfârşească descriind un viitor glorios, când Ierusalimul (în accepţia lui spirituală eternă) nu va mai fi călcat în picioare, atunci când necazul va fi "scurtat" în urma intervenţiei divine. Când Fiul Omului va veni în glorie şi când împărăţia mesianică promisă va fi restabilită (Luc 21:24, 31).

    Apostolii au asociat în întrebarea lor ruinarea cetăţii fizice şi templului cu venirea Fiului Omului în împărăţia lui şi sfârşitul escatologic profeţit de Daniel. Isus le-a răspuns citând din profeţie, ceea ce înseamnă că "Ierusalimul" şi "locul sfânt" subînţelese de el în Luca 21:24 erau cele eterne. 

    Înţelegerea acestei duble semnificaţii a Ierusalimului ne ajută să eliminăm din ecuaţie Ierusalimul fizic, distingând între ceea ce avea să fie abandonat definitiv ca o expresie temporară a împărăţiei şi ceea ce urma să fie profanat şi restabilit ca o realitate spirituală eternă. Distincţia între literal şi spiritual, între temporar şi etern, referitor la Ierusalim şi templu, este în armonie cu schimbarea de legământ şi semnificaţii introdusă de Cristos prin mesajul şi moartea lui şi, de asemenea, cu explicaţiile detaliate date mai târziu de apostoli referitor la un israel spiritual. Nici un viitor templu zidit la Ierusalim şi nici cel antic distrus de romani nu se califică pentru a fi asociate cu venirea lui Isus şi a împărăţiei lui Dumnezeu.

    Coexistenţa (pentru prima dată în secolul întâi) a două Ierusalime, unul ceresc şi unul pământesc, arată că la acel timp Ierusalimul fizic nu mai era expresia temporară a Ierusalimului etern şi că distrugerea lui din anul 70 e.n. nu a fost un episod în istoria celui etern. De asemenea, această coexistenţă exclude orice semnificaţie profetică prezentă sau viitoare pentru Ierusalimul fizic.

sus

Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus

şi să vă ridicaţi capetele, pentru că răscumpărarea voastră se apropie

    Pentru creştini necazul cel mare va fi un timp de persecuţie în toată lumea pe fondul unor mari tulburări în societatea omenească (Mat. 24:9-12). Datorită intensităţii şi duratei, răbdarea creştinilor va fi pusă la încercare. Situaţia nu ar trebui să fie însă fără ieşire pentru că Isus a spus: "Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit" (v. 13). Ce i-ar putea ajuta pe discipolii lui să 'rabde' pe tot parcursul necazului celui mare?

    Aşa cum arată cuvintele din Luca 21:28, creştinii şi-ar putea ridica capetele în speranţă încă de la începutul necazului, "când vor începe să se întâmple aceste lucruri". 'Lucrurile' arătate de Isus vor servi ca un indicator de timp. Pe măsură ce se vor împlini, va creşte certitudinea că este vorba despre necazul cel mare şi, de asemenea, speranţa că Dumnezeu va interveni curând pentru a-l scurta şi a-i salva astfel pe cei aleşi.

    Şi le-a spus o pildă: "Vedeţi smochinul şi toţi copacii. Când înfrunzesc, voi singuri cunoaşteţi, văzându-i, că de acum vara este aproape. Tot aşa, când veţi vedea întâmplându-se aceste lucruri, să ştiţi că împărăţia lui Dumnezeu este aproape" (Luc. 21:29-31).

    Speranţa aleşilor este legată deci de 'răscumpărarea care se apropie'. Răscumpărarea de aici are sensul de eliberare dintr-o captivitate prin plătirea unui preţ de răscumpărare [gr. apolutrosis] (comp. Luc. 24:21). Pentru că este vorba despre o autoritate internaţională care îngrădeşte dreptul la închinare, persecută şi pune viaţa în pericol, aşa cum a făcut Babilonul în antichitate, va fi necesară o intervenţie din partea lui Dumnezeu cu 'plătirea' unui preţ. Dar în loc să fie despăgubit, asupritorul va achita el însuşi preţul, va plăti cu viaţa sa, după principiul din Proverbe 21:18: "Cel rău slujeşte ca preţ de răscumpărare pentru cel drept" (vezi şi Isaia 49:26; Ieremia 31:11; Mica 4:10).

    În acest sens Isus a zis:

    Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din cauza celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate (Mat. 24:21, 22).

    Intervenţia lui Dumnezeu va avea loc "din cauza celor aleşi". Zilele scurtate amintesc de zilele "numărate" ale regelui Babilonului în urma încercării acestuia de a profana vasele sacre ale templului lui Iehova. Daniel i-a explicat lui Belşaţar: "'Numărat', înseamnă că Dumnezeu ţi-a numărat zilele domniei şi i-a pus capăt".

    "Răscumpărarea" despre care vorbeşte Isus în Luca 21:28 trebuie asociată cu scurtarea necazului prin 'căderea' opresorului viitor descris în Apocalips drept Babilonul cel Mare şi strângerea apoi a aleşilor de către 'îngeri' pentru restabilirea închinării curate (Apoc. 18:2-4; Mat. 24:31).

sus

Pe acest Moise, de care se lepădaseră ei, zicând: "Cine te-a pus pe tine

stăpânitor şi judecător?", Dumnezeu l-a trimis ca stăpânitor şi salvator

    Ştefan s-a apărat în faţa sinedriului arătând că, mărturisindu-l pe Isus, el nu spunea "cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu" (6:11). Mai degrabă acuzatorii lui erau cei ce se lepădau de Moise şi se împotriveau lui Dumnezeu. Moise însuşi le spusese israeliţilor că 'Dumnezeu le va ridica un proroc ca el, de care vor trebui să asculte' pentru a nu fi nimiciţi (7:37; Deut. 18:18, 19). Viaţa şi moartea de sacrificiu a lui Isus dovedeau în multe feluri că este 'prorocul asemenea lui Moise'. Dar acum un singur element de asemănare părea important în apărarea legală a lui Ştefan. Acuzatorii lui aparţineau unui popor care avea obiceiul să respingă profeţii şi salvatorii trimişi de Dumnezeu.

    Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului sfânt; ca părinţii voştri, aşa faceţi şi voi. Pe care dintre proroci nu i-au persecutat părinţii voştri? Au omorât pe cei care vesteau mai dinainte venirea Celui Drept, pe care acum voi l-aţi dat prins şi l-aţi omorât (7:51, 52).

    La fel făcuseră cu Moise la "venirea" sau încercarea acestuia de a elibera Israelul. Ştefan le-a adus aminte:

    Şi când a împlinit patruzeci de ani, i-a venit în inimă să cerceteze pe fraţii săi, pe fiii lui Israel... Credea că fraţii lui vor înţelege că Dumnezeu, prin mâna lui, le dădea eliberare; dar n-au înţeles... Pe acest Moise, de care se lepădaseră ei, zicând: "Cine te-a pus pe tine stăpânitor şi judecător?", Dumnezeu l-a trimis ca stăpânitor şi salvator (7:23-37).

    După un număr de ani petrecuţi în Madian, "acest" Moise a fost trimis de Dumnezeu ca eliberator. Creştinii din secolul întâi erau siguri că Isus, 'profetul ca Moise', a fost trimis în mod asemănător ca "stăpânitor şi salvator". Apostolul Petru a afirmat în cuvântarea sa la pentecostă şi apoi mai târziu în faţa sinedriului:

    Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel că Dumnezeu a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus, pe care l-aţi răstignit voi... nu este sub cer alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi (2:36; 4:12).

    În ambele cazuri expresiile folosite (acest Moise, acest Isus) evidenţiază optica umană greşită şi schimbarea surprinzătoare de poziţie datorită autorităţii primite de la Dumnezeu. Terminându-se cu mandatarea de a conduce şi elibera, 'venirea Celui Drept vestită mai dinainte' era un succes. Ştefan se aştepta ca evreii să recunoască analogia în legătură cu această autoritate a lui Isus şi să-l accepte, spre salvarea lor, aşa cum cei mai mulţi dintre ei l-au urmat în antichitate pe Moise atunci când acesta a fost mandatat de Dumnezeu.