http://www.users.qwest.net/~zadok1/divorce.htm

    Optica Bisericii a favorizat mult timp învăţătura că recăsătorirea după divorţ este adulter, deşi această învăţătură se bazează pe un singur cuvânt tradus greşit în Matei 5:32 şi pe câteva supoziţii incorecte.

    Rezultatul? Un mare număr de oameni care au divorţat şi s-au recăsătorit au fost excluşi din bisericile lor. Altora li se  refuză funcţii de conducere sau sunt impovăraţi cu vina de a trăi "în adulter continuu". Este tragic şi nu este deloc necesar. De multe ori îi abate cu totul pe oameni de la Dumnezeu, fie în rebeliune împotriva a ceea ce ei percep ca pe ceva injust în Scriptură, fie altfel prin descurajare datorită propriei incapacităţi de a rămâne necăsătoriţi pentru restul vieţii lor.

    Pentru a câştiga o perspectivă mai bună asupra întregii probleme, ne vom întoarce la începuturi, în zilele dinainte ca Dumnezeu să dea legea lui sfântă lui Israel. Vom examina mai întâi vechiul Cod de legi babilonian al lui Hammurabi şi apoi îl vom compara cu legea lui Dumnezeu referitoare la divorţ şi recăsătorire.

▲

    Cel mai vechi cod de legi cunoscut este Codul lui Hammurabi din Mesopotamia. Istoricii îl datează pe acest rege al Babilonului pe la anii 2400 - 2100 î.e.n. Cartea lui Iaşer îl datează (alias, Nimrod) între 1908-2123 A.M., care este 2092-1877 î.e.n., dacă căderea lui Adam a avut loc în 4000 î.e.n.

    Conform Codului lui Hammurabi, căsătoria era un simplu contract, valid doar dacă era scris şi sigilat (semnat) în prezenţa martorilor (Par. 128). Divorţul era permis, dar era tratat în mod diferit în funcţie de partea care rupea contractul. Dacă cea vinovată era soţia, soţul putea divorţa de ea cu cuvintele "îi dau drumul" şi o putea trimite cu mâinile goale (Par. 141).

    Soţia avea şi ea dreptul să divorţeze de soţul ei, dacă acesta călca contractul de căsătorie. Era însă riscant să încerce să o facă pentru că, dacă curtea o găsea vinovată pe ea, era executată (Par. 142, 143). Astfel, un alt punct la care trebuia să reflecteze serios era dacă putea obţine dreptate în faţa curţii.

    Când soţul era cel ce greşea, legea era destul de generoasă cu ea şi avea grijă să-i asigure sprijin. Dacă nu avea copii, soţul trebuia să-i dea zestrea ei şi echivalentul preţului ei de mireasă (Par. 138). Zestrea era partea din averea tatălui ei care i-a fost dată când s-a căsătorit. Deşi ea aducea zestrea cu ea în casa soţului ei, aceasta era legată de ea pe viaţă şi nu era considerată niciodată posesiunea soţului ei. Era asigurarea ei în caz de dezastru sau divorţ. După moartea ei trebuia să fie împărţită între copiii ei, dar niciodată să devină a soţului, chiar dacă acesta îi supravieţuia.

    Preţul de mireasă era de obicei o sumă mai mică, pe care peţitorul o dădea tatălui miresei pentru a garanta căsătoria. Era în general o mina de argint (60 sicli sau echivalentul a 120 zile de lucru la munci obişnuite).

    Zestrea şi preţul de mireasă erau mijloacele ei de subzistenţă după divorţ. Dacă soţul nu i-a dat tatălui un preţ de mireasă când s-a căsătorit cu ea, trebuia totuşi să-i dea o mina dacă era bogat şi 1/3 mina dacă era sărac (Par.139, 140).

    Pe de altă parte, dacă soţia divorţată avea copii, şi soţul era partea vinovată, lucrurile erau tratate diferit. Ea îşi primea zestrea, desigur, dar în locul preţului de mireasă, ea trebuia să poată uza de averea lui şi de hrană din terenul sau grădina lui. Această prevedere servea ca pensie alimentară şi sprijin pentru copii. În plus, dacă el decidea să dea părţi de moştenire copiilor, ea trebuia să primească o parte egală cu a unui fiu (Par.137).

    Dacă un bărbat era făcut prizonier şi deportat, soţia lui se putea recăsători numai dacă îşi pierdea mijloacele de subzistenţă. Însă, dacă el se întorcea din captivitate, ea trebuia să revină la el, lăsând eventualii copii din a doua căsătorie cu tatăl lor (Par. 133, 135).

    Dacă un bărbat îşi părăsea pur şi simplu soţia, ea avea dreptul să se recăsătorească, iar dacă fostul soţ se întorcea, nu putea ridica nici o pretenţie asupra ei (Par. 136).

    Singura interdicţie asupra divorţului, alta decât cazul în care nici unul nu a călcat contractul de căsătorie, era când soţia era bolnavă de o boală incurabilă şi avea nevoie de îngrijiri. Într-un asemenea caz, soţul nu avea voie să divorţeze de ea, deşi putea să-şi ia o a doua soţie (Par. 148).

▲

    Legea lui Dumnezeu a fost în existenţă de la creaţie şi astfel era mult mai veche decât Codul lui Hammurabi. Lui Adam îi fusese dată stăpânirea asupra pământului la timpul când a fost creat (Geneza 1:26-28), iar acest drept de a guverna pământul sub conducerea lui Dumnzeu a fost unul dintre principalele privilegii ale Dreptului de întâi născut. La fel cum Adam a fost regele legitim al pământului cât timp a fost în viaţă, tot aşa au fost Metusala şi Noe după el.

    Însă în decursul zilelor lui Noe, Nimrod (Hammurabi) a uzurpat tronul cu sprijinul armatei lui. În cele din urmă Sem şi fiul său Eber s-au dus în Canaan şi au construit oraşul Ierusalim. Aici Sem apare sub titlul de Melhisedec, 'Regele Dreptăţii". Astfel, adevărata Regalitate asupra pământului, Dreptul legitim de întâi născut, le-a aparţinut Patriarhilor biblici, care au continuat să respecte Legea lui Dumnezeu şi să guverneze asupra oamenilor prin sistemul de dreptate al acesteia.

    Hammurabi (Nimrod) a alterat Legea lui Dumnezeu pentru a o adapta propriei înţelegeri despre bine şi rău. Ambele legi coexistau în zilele lui lui Avraam, Isaac şi Iacov, dar Codul lui Hammurabi era legea obişnuită a celei mai mari părţi a lumii, inclusiv a Canaanului.

    În timpul şederii Israelului în Egipt, Legea lui Dumnezeu a fost în mare parte uitată. Astfel a devenit necesar pentru Dumnezeu să o predea din nou poporului Său.

    Dacă Dumnezeu ar fi dat instrucţiuni legale pentru orice situaţie diferită care ar fi apărut în decursul istoriei, cărţile Legii n-ar fi putut fi transportate de întreaga naţiune Israel. Astfel, trebuie să înţelegem că, într-o anumită măsură, mai degrabă decât să fie un Cod de legi exhaustiv, Dumnezeu a dat principiile morale de bază în cele Zece Porunci şi apoi a continuat doar cu câteva sute de reglementări specifice pentru a defini acele principii. De cele mai multe ori Dumnezeu doar a corectat erorile Codului lui Hammurabi, iar unde n-a fost nimic de corectat, Dumnezeu n-a intrat în amănunte, deoarece uzanţa dicta deja ce era corect. Este sarcina noastră acum să studiem principiile care ne-au fost date şi să le aplicăm la orice situaţie cu care ne confruntăm astăzi.

 ▲

    Un contract condiţional (legământ) este unul care specifică condiţiile pe care cele două părţi trebuie să le îndeplinească; iar dacă o parte încalcă contractul, partea vătămată se poate adresa legii pentru daune sau pentru anularea contractului. Prin definiţie contractele de căsătorie sunt contracte condiţionale. Aşa a fost întotdeauna în timpurile antice şi, în această privinţă, Codul lui Hammurabi este în totală armonie cu Legea lui Dumnezeu.

    Divorţul - adică ruperea completă a contractului de căsătorie - este legitim din cauză că, practic, toate contractele de căsătorie implică angajamente sau promisiuni făcute de ambele părţi. În căsătoria încheiată de Dumnezeu cu naţiunea Israel la Muntele Sinai, Israelul (mireasa) a fost de acord să se supună autorităţii Lui şi să asculte de legile Lui (Ex. 19:3-8). Dumnezeu, la rândul lui, a fost de acord să-i dea Regatul şi binecuvântările asociate Dreptului de întâi născut. Acestea au inclus onoare, protecţie, hrană şi copii (Gen. 12:1-3).

    Naţiunea a călcat acest contract, nefiind capabilă de ascultare deplină, şi a refuzat să se căiască, astfel că Soţul ei a divorţat de ea şi a trimis-o din casa Lui (Ier. 3:8; Osea 2:2).

    Din cauză că Dumnezeu însuşi este un divorţat putem spune fără nici un risc că divorţul în sine nu este un păcat. Este rezultatul păcatului sau violării contractului. Este soluţia finală la problemă când toate celelalte eşuează şi când reconcilierea este imposibilă.

    Legea lui Dumnezeu în privinţa divorţului şi recăsătoririi este dată în Deuteronom 24:1-4:

1 Când un bărbat îşi va lua o soţie şi se va însura cu ea, şi s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva necuviincios în ea, să-i scrie o carte de despărţire şi, după ce i-o va da în mână, să-i dea drumul din casa lui.

2 Ea să iasă din casa lui, să plece şi va putea să se mărite cu un alt bărbat.

3 Dacă şi soţul acesta din urmă începe s-o urască, îi scrie o carte de despărţire şi, după ce i-o dă în mână, îi dă drumul din casa lui; sau, dacă acest bărbat din urmă care a luat-o de soţie, moare,

4 atunci bărbatul dintâi, care îi dăduse drumul, nu va putea s-o ia iarăşi de soţie, după ce ea s-a întinat, căci lucrul acesta este o urâciune înaintea DOMNULUI; şi să nu faci vinovată de păcat ţara pe care DOMNUL Dumnezeul tău ţi-o dă de moştenire.

    Din versetul 1 vedem imediat că Dumnezeu recunoaşte că trebuie să existe o cauză a divorţului. Nu este specificată în orice detaliu, decât găsirea a ceva necurat la ea. Unii insistă că acest fapt înseamnă că divorţul este legitim numai în caz de adulter. Dar pedeapsa pentru adulter este moartea - nu divorţul.

    Alţii spun că aceasta înseamnă că divorţul este legitim numai dacă soţul descoperă că soţia lui a avut relaţii sexuale ilicite cu altcineva înainte de a fi căsătoriţi. Însă şi o asemenea situaţie reclamă pedeapsa cu moartea şi este tratată în detaliu în Deuteronom 22:13-21.

    Astfel, motivele pentru divorţ în capitolul 24 trebuie să fie altele. Pentru că motivele nu sunt specificate, se pare că legea obişnuită nu necesita nici o modificare aici. Astfel, este de ajutor să consultăm Codul lui Hammurabi în ce priveşte lista motivelor de divorţ.

    Codul specifică cruzimea, calomnia, risipirea bunurilor familiei şi acumularea de datorii nenecesare ca fiind motive pentru un bărbat să divorţeze de soţia lui. Acestea în plus faţă de orice violare care ar fi putut să fie înscrisă în contract.

    Soţia, de asemenea, putea divorţa de soţul ei pentru aceleaşi ofense, dar, în plus la acestea, ea putea divorţa de el pentru lipsă de susţinere (cum ar fi hrană, îmbrăcăminte şi relaţii conjugale; compară cu Exod 21:10, 11).

    Putem concluziona astfel că motivele pentru divorţ au fost probabil aceleaşi în ambele coduri de legi, din moment ce Legea lui Dumnezeu trece peste acest aspect fără modificări.

    Cu toate acestea, PROCEDURA de divorţ diferă într-un domeniu foarte important. În timp ce Codul lui Hammurabi permite bărbatului sau femeii să divorţeze de partener cu o simplă declaraţie orală, Legea lui Dumnezeu cere un document scris, "cartea de divorţ". Hammurabi a prevăzut cu atenţie ca orice contract de căsătorie să fie făcut în scris (Par. 128), dar divorţurile erau doar verbale. Acest fapt era de natură să genereze neînţelegeri în anumite cazuri, astfel că Dumnezeu a soluţionat problema dispunând ca divorţurile să fie făcute de asemenea în scris.

    Ne putem imagina foarte uşor o situaţie în care un bărbat divorţează verbal de soţia lui, după care ea se recăsătoreşte - doar pentru ca fostul soţ să fie cuprins de un acces de gelozie. El ar putea nega că a divorţat verbal şi să o acuze pe ea şi pe noul soţ de adulter. Deoarece adulterul atrăgea pedeapsa cu moartea, aceasta era o acuzaţie foarte gravă.

    Justiţia este salvgardată în cazul unui document de divorţ în formă scrisă, pe care femeia divorţată îl putea prezenta pentru a dovedi că fostul soţ nu mai are nici un drept asupra ei. Este asigurarea ei şi autorizarea pentru recăsătorie. Din acest motiv, Deuteronom 24:2 continuă ideea din versetul 1, afirmând că, o dată ce ea are acele documente de divorţ, este liberă să se recăsătorescă. Invers, dacă s-ar recăsători fără acele documente de divorţ, ar comite adulter.

    Codul lui Hammurabi permitea femeilor să se recăsătorească dacă soţul era luat captiv, atâta timp cât soţiile nu aveau nici un mijloc pentru subzistenţă. Apoi, dacă el se întorcea din captivitate, soţia lui trebuia să-l părăsească pe ultimul soţ şi copii pe care i-ar fi putut avea cu acesta şi să se întoarcă la primul soţ. Această lege încerca să rezolve o problemă socială la ordinea zilei dar, ca de atâtea ori, crea alte dificultăţi şi suferinţe.

    Sistemul de bunăstare socială inclus în Legea lui Dumnezeu asigura sprijinirea unei soţii al cărei soţ era luat captiv, astfel încât ea nu trebuia să se recăsătorească atâta timp cât soţul ei era încă în viaţă. Astfel, posibila lui întoarcere acasă putea fi un eveniment fericit, mai degrabă decât o cauză de mâhnire în plus.

    Deoarece Codul permitea recăsătorirea cu primul soţ în acest caz, Legea lui Dumnezeu urmăreşte subiectul un pas mai departe în Deuteronom 24:3, 4. Acolo, Dumnezeu interzice căsătoria cu soţul anterior, cel puţin după ce ea s-a recăsătorit. Această lege arată de asemenea că Dumnezeu recunoaşte validitatea celei de-a doua căsătorii, ca şi puterea legală a cărţii de divorţ.

▲

    Termenul "a da drumul" vine în general din cuvintele ebraice şalach ("a trimite") sau garaş ("a mâna"). Cuvintele diferă doar în intensitate. În legătură cu soţul şi soţia, se referă la actul separării, în cadrul căruia soţul îşi trimite soţia din casă.

    Termenul "divorţ" este din cuvântul ebraic kerithuth. Acest cuvânt se referă la procedura prin care relaţia de căsătorie este terminată legal. Este folosit numai de 4 ori Vechiul Testament, de fiecare dată în sintagma "carte de divorţ" (Deut. 24:1, 3; Is. 50:1; Ier. 3:8).

    În Noul Testament cuvântul grecesc pentru "divorţ" este apostasion. Apo înseamnă "(departe) de la"; stasis înseamnă "faptul de a sta sau a fi stabilit (prin lege)", referindu-se în acest caz la contractul scris de căsătorie. Putem vedea deci că termenul grecesc apostasion semnifică mai mult decât o simplă separare sau "trimitere". Este de-stabilirea legală a contractului de căsătorie, realizată prin scrierea unei cărţi de divorţ.

    Există unii care spun că un divorţ adevărat este nelegal în ochii lui Dumnezeu şi că ceea ce noi numim "divorţ" este în realitate doar o SEPARARE în ochii lui. Astfel, recăsătorirea ar fi adulter faţă de soţul separat. Însă, aşa cum am văzut, expresia "a da drumul" se referă la separarea legală, pe când cuvântul "divorţ" se referă la terminarea legală concretă a contractului de căsătorie. Faptul că Dumnezeu permite nu doar faptul de "a da drumul", ci şi divorţul, arată că obţinerea unui divorţ nu este un păcat, atâta timp cât există o cauză îndreptăţită de anulare a contractului de căsătorie.

    Legea lui Dumnezeu stabileşte că o carte de divorţ (kerithuth) trebuie să însoţească întotdeauna actul separării sau "trimiterii" (şalach ori garaş). Fără un asemenea document scris, faptul de "a da drumul" NU constituie divorţ legal în ochii lui Dumnezeu şi femeia nu este liberă să se recăsătorească.

    Astfel vedem că cei doi termeni nu sunt sinonimi, deşi prin lege aveau să fie mereu asociaţi. Dacă cele două cuvinte semnifică acelaşi lucru, nu ar fi avut sens să se vorbească despre a da drumul şi a divorţa în aceeaşi frază în Deuteronom 24:1. Ar putea părea un fleac, dar acest punct va avea o importanţă deosebită când vom încerca să înţelegem cuvintele lui Isus din Matei 5:32.

▲

    În Marcu 10:2-9, fariseii l-au întrebat pe Isus dacă este legal ca un bărbat să-şi lase nevasta. Isus i-a întrebat la rândul lui ce a spus Moise. Ei au răspuns că Moise le-a poruncit să scrie o carte de divorţ şi să-i dea drumul.

    Isus a replicat atunci: "Din cauza împietririi inimii voastre v-a scris el porunca acesta". El a continuat apoi explicând că divorţul n-a urmat ordinea perfectă a creţiei care a fost stabilită la început.

    Cu alte cuvinte, divorţul nu este un lucru bun, dar, din cauză că inimile oamenilor sunt dure, este necesar să existe posibilitatea de rezolvare a contractelor de căsătorie rupte. Pentru acelaşi motiv, Dumnezeu a instituit pedeapsa cu moartea pentru ucigaşii intenţionaţi. De la început n-a fost aşa, pentru că Dumnezeu ne-a creat să trăim împreună în armonie. Dar, din cauza împietririi inimii oamenilor, a devenit o măsură juridică foarte necesară pentru a se putea stăvili asemenea infracţiuni violente.

    Realitatea este că TOATE LEGILE există numai din cauza împietririi inimii oamenilor. Dacă toţi oamenii ar fi perfecţi,  nu ar fi nevoie de legi, pentru că legile ar fi scrise în inimile noastre. Am fi total incoruptibili.

    Pavel a scris în 1 Timotei 1:9 că "legea nu este pentru cel drept, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi". Astfel, atâta timp cât pe pământ există oameni nedrepţi, Legea trebuie să rămână în vigoare, ca să putem avea o oarecare incorsetare a poftelor şi răutăţii oamenilor.

    Conchidem deci că Legile lui Dumnezeu referitor la divorţ sunt absolut necesare, pentru a guverna omul în dreptate. Când un contract de căsătorie a fost călcat, şi în mod deosebit dacă una sau ambele părţi refuză să se căiască şi să restabilească ordinea legală, divorţul ar putea foarte bine să fie singura soluţie. Dumnezeu nu aşteaptă ca partea inocentă să onoreze contractul dacă partea vinovată refuză să facă astfel. Contractul este întotdeauna condiţional.

    Astfel, afirmaţia lui Dumnezeu, "din cauza împietririi inimii voastre", n-ar trebui interpretată în sensul că divorţul în sine este un păcat. Să ne amintim că Dumnezeu însuşi a divorţat conform cu Ieremia 3:8 şi cu toate acestea n-a păcătuit în divorţarea de Israel.

    Nici n-ar trebui să credem că poporul a răsucit braţul lui Dumnezeu şi L-a forţat să permită divorţul. Dacă divorţul ar fi fost un păcat şi Dumnezeu l-ar fi permis, atunci Dumnezeu ar fi legalizat păcatul. Aceasta ar fi o acuzaţie serioasă din partea muritorilor, mai ales având în vedere mărturia lui David din Psalm 19:7: "Legea Domnului este DESĂVÂRŞITĂ şi înviorează sufletul".

▲

    Matei 5:31, 32 este de departe cel mai important pasaj folosit de cei mai mulţi pentru a dovedi că recăsătorirea după divorţ este adulter. Acesta spune:

31 S-a zis iarăşi: "Oricine îşi va lăsa soţia, să-i dea o scrisoare de despărţire".
32 Dar eu vă spun că orişicine îşi va lăsa soţia, afară numai pentru cauză de desfrânare, o face să comită adulter; şi cine se căsătoreşte cu cea divorţată, comite adulter.

    Aşa cum interpretează Versiunea Cornilescu Revizuită, ar părea că Isus a condamnat indiscutabil divorţul şi recăsătorirea, arătând astfel că Legea lui Dumnezeu  este inferioară standardelor morale divine. Dacă divorţul face într-adevăr pe cineva să comită adulter, atunci divorţul în sine este un păcat, conform Legii lui Dumnezeu a responsanbilităţii. De asemenea, recăsătorirea ar constitui adulter. Totuşi, aşa cum vom arăta, nici una nu este un păcat.

    Mai întâi de toate, acest pasaj este parte a "Predicii de pe Munte", care este în cea mai mare parte un comentariu despre Legea biblică. În versetele 17-19 Isus a negat ideea că încerca să distrugă sau să submineze Legea. Apoi, el i-a condamnat cu hotărâre pe cei ce ar călca cea mai scurtă poruncă şi i-ar învăţa pe alţii să facă astfel. Doar din aceasta ar trebui să fie clar că Isus nu a abolit Legile lui Dumnezeu despre divorţ şi recăsătorire.

    Apoi în versetul 20 Isus a spus că dreptatea noastră trebuie să ÎNTREACĂ pe cea a cărturarilor şi fariseilor. Cu acestea în minte el a început apoi să ne dea exemple de Legi biblice ca să arate cum ei nu îndeplineau standardul de dreptate al Legii. Ei nu au păstrat adevăratul spirit al Legii şi au interpretat-o greşit în multe feluri.

1. Să nu ucizi (v. 21-26)
2. Să nu comiţi adulter (v. 27-32)
3. Să nu depui mărturie mincinoasă (v. 33-37)
4. Ochi pentru ochi (v. 38-42)
5. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (v. 43-48)

    În fiecare caz Legea în discuţie este introdusă în următorul format: "S-a zis (a fost interpretat în sinagogă)... dar eu vă spun...". Aceste cuvinte nu trebuie interpretate în sensul cu Isus a dat la o parte toate aceste Legi divine sau că le-a înlocuit pe fiecare dintre ele cu ceva diferit sau mai bun. Nu Legea lui Dumnezeu este ceea ce discreditează el, ci interpretarea dată de farisei Legii şi spiritul legalistic cu care el nu era de acord.

    Cu alte cuvinte, Isus NU a înlăturat Legea despre ucidere când a zis, "Să nu ucizi... dar eu vă spun...". Nici nu a făcut legal faptul de a comite adulter, dacă nu te uiţi la o altă femeie cu poftă.

    În esenţă deci, scopul "Predicii de pe Munte" a fost să perfecţioneze interpretarea şi aplicarea Legii. Adevăratul spirit al Legii fusese pierdut prin tradiţiile bătrânilor. În acest context, şi ştiind că Isus n-a distrus Legea, să ne uităm mai în detaliu la Matei 5:31, 32.

    Aceste două versete sunt parte a comentariului său la porunca "să nu comiţi adulter". Astfel, scopul final al comentariului său este să definească adulterul în raport cu legile despre divorţ şi recăsătorire. Versetul 31 se referă pur şi simplu la Deuteronom 24:1, unde Dumnezeu a cerut ca bărbaţii să dea soţiilor lor un act SCRIS de divorţ înainte de a putea da drumul legal soţiilor lor. Versetul 2, aşa cum se vede, permitea soţiilor divorţate să se recăsătorească după un divorţ legal.

    Să aruncăm deci încă o privire la Matei 5:31, 32, inserând câteva cuvinte cheie din greaca originală, astfel încât să obţinem o traducere mai exactă a pasajului.

31 S-a zis iarăşi: "Oricine îşi va lăsa (apoluo) soţia, să-i dea o scrisoare de despărţire (apostasion)".
32 Dar eu vă spun că orişicine îşi va lăsa (apoluo) soţia, afară numai pentru cauză de desfrânare, o face să comită adulter; şi cine se căsătoreşte cu cea divorţată (apoluo, lit. a lăsa, a da drumul), comite adulter.

    Ca să parafrazăm aceste cuvinte: Legea spune că ea comite adulter dacă se recăsătoreşte fără un act scris de divorţ. DAR EU VĂ SPUN că orişicine o va lăsa (fără acte de divorţ; adică nu după lege) o face să comită adulter (dacă se recăsătoreşte în asemenea condiţii). Astfel cel care îi dă doar drumul din casa lui, fără să divorţeze aşa cum este corect, este LA FEL DE RESPONSABIL CA ŞI EA. Şi cine se căsătoreşte cu cea care a fost lăsată (fără acte de divorţ) de asemenea comite adulter, pentru că se căsătoreşte cu soţia altui bărbat.

    Isus condamnă aici pe bărbaţii care îşi lasă soţiile în stilul babilonian (verbal), în loc să le lase în modul prescris de Legea lui Dumnezeu. Sub incidenţa  legilor responsabilităţii, aceasta i-ar face vinovaţi de adulter dacă ele s-ar recăsători.

    Vedem astfel că scopul comentariului este să evidenţieze un punct al Legii care nu a fost acoperit de farisei în interpretările lor.

    Dar ce este cu propoziţia "afară numai pentru cauză de desfrânare"? Ce înseamnă acest lucru? Cei mai mulţi presupun că înseamnă că dacă soţia comite adulter, atunci este legal să divorţezi de ea. Însă propoziţia NU spune "afară numai pentru cauză de ADULTER". În plus, pedeapsa pentru adulter era moartea - nu divorţul.

    Aşadar ce se înţelege prin "desfrânare" ('fornicaţie' în alte versiuni biblice)? De ce este în ordine ca partenerul să fie lăsat fără documente de divorţ în caz de fornicaţie?

▲

    Cel mai obişnuit tip de desfrânare sau fornicaţie este prostituţia (Ex.22:16). Aceasta este actul prin care un bărbat are relaţii sexuale cu o femeie necăsătorită. Soluţia este căsătoria sau separarea.

    Termenul defineşte însă şi alte forme de relaţii sexuale nelegitime. În Evrei 12:16 Esau este numit desfrânat deşi nu există nici o consemnare în Scriptură că el ar fi cumpărat serviciile unei prostituate. Dar Geneza 26:34 spune că el şi-a luat ca soţii femei hetite. Din relatarea scripturală se înţelege că aceasta a fost împotriva poruncii lui Dumnezeu de a nu lua soţii din rândul canaaniţilor. Astfel actul ar putea fi clasificat ca o căsătorie nelegitimă.

    Găsim termenul "desfrânare" (fornicaţie) folosit şi în 1 Corinteni 5:1.

1. Din toate părţile se spune că între voi este desfrânare; şi încă o astfel de desfrânare, care nu este nici chiar la păgâni, până acolo încât unul dintre voi are pe soţia tatălui său.

    Astfel vedem că Pavel foloseşte termenul "desfrânare" (fornicaţie) ca să descrie un alt tip de căsătorie nelegitimă sau relaţie sexuală care a fost interzisă în Levitic 18:7, 8, şi anume, incestul.

    În Iuda 7 citim despre oamenii din Sodoma şi Gomora care se dăduseră cu totul "desfrânării", umblând după 'carne străină". Şi acesta este evident un păcat sexual, cu toate că singurul lucru consemnat referitor la tendinţele lor sexuale a fost homosexualitatea sau "sodomia" (Gen. 19:4-8).

    Toate aceste exemple au în comun un lucru: ele sunt relaţii sexuale nelegitime şi astfel nu există un contract de căsătorie LEGITIM care să lege cele două părţi împreună. Cu alte cuvinte Dumnezeu nu recunoaşte în primul rând "căsătoria". Aceasta este nulă din start.

    Astfel, când Isus spune că este în ordine să se "lase" partenerul (să se separe de el fără acte de divorţ) în caz de fornicaţie, motivul este evident. Nu a existat în primul rând un contract de căsătorie care să lege din punct de vedere legal, astfel cum să apeleze cineva la Legea lui Dumnezeu pentru a-l anula? Dumnezeu nu cere asemenea acte de divorţ.

    Însă, dacă cuplul a obţinut o autorizaţie de căsătorie de la un guvern umanist de felul celor ale ordinii acestei lumi, atunci va trebui să înainteze de asemenea o cerere de divorţ, deoarece guvernele umaniste recunosc multe relaţii de căsătorie pe care Legea lui Dumnezeu nu le recunoaşte.

    Dumnezeu nu recunoaşte relaţiile care sunt homosexuale, incestuale sau în vreun alt fel interzise aşa ca în cazul lui Esau, chiar dacă părţile semnează un contract de căsătorie. Alt caz în care actele de divorţ nu sunt necesare este prostituţia. Deoarece prostituatele nu încheie un contract de căsătorie cu un client, soluţia este separarea, nu divorţul.

▲

    Deoarece unii au fost învăţaţi că Pavel a interzis recăsătorirea 1 Corinteni 7:10, 11, vom studia acest pasaj pentru a arăta că Pavel a scris de fapt că recăsătorirea NU este un păcat.

10. Celor căsătoriţi... soţia să nu se despartă (chorizo) de soţ;
11. Dacă este despărţită (chorizo), să rămână necăsătorită (agamos) sau să se împace cu soţul ei. Şi nici soţul să nu-şi lase (aphiemi, "a da drumul") soţia.

    La prima vedere ar putea părea că Pavel vorbeşte despre divorţ şi recăsătorire. Totuşi cuvântul apostasion nu apare aici, pentru că el nu discută despre divorţ, ci despre problema separării, după cum vedem din versetul 1.

1. Dar cu privire la lucrurile despre care mi-aţi scris, este bine pentru bărbat să nu se atingă de femeie.

    Astfel, subiectul acestei discuţii este dacă este bine sau nu ca bărbaţii şi femeile să se abţină de la relaţiile sexuale şi de la căsătoria însăşi. După cât se pare, Pavel îi învăţase cu un timp în urmă că "este bine pentru bărbat să nu se atingă de femeie", dar biserica din Corint interpretase greşit aceste cuvinte în sensul că relaţiile sexuale i-ar împiedica pe creştini să atingă o viaţă spirituală autentică. Astfel, tinerii aveau reţineri să se căsătorească, iar unele cupluri căsătorite chiar se separau.

    Astfel aici Pavel corectează înţelegerea lor greşită. El le spusese că este bine să nu se căsătorească, dar NU din cauză că căsătoria însăşi era un păcat sau un obstacol în relaţia personală cu Dumnezeu. Mai degrabă a fost din cauza a două lucruri: (1) "strâmtorarea de acum" discutată în versetul 26 şi (2) faptul de a fi capabil de a dedica mai mult timp şi energie răspândirii Evangheliei (v. 32-35).

    În acele zile un bărbat nu ştia niciodată dacă nu urma să fie încarcerat sau executat şi familia lui cu el. Astfel din cauza climatului politic periculos, putea să fi fost o idee bună să nu se căsătorească, dacă nu avea probleme cu stăpânirea de sine.

    În versetul 5 Pavel clarifică faptul că nu era corect ca perechile căsătorite să se separe sau chiar să se abţină de la relaţii sexuale normale, cu excepţia perioadelor de rugăciune şi post. (Oamenii îşi pierd oricum cea mai mare parte din apetitul sexual în timpul posturilor).

    În versetele 7-9 el le spune celor necăsătoriţi că dacă pot să-şi asume o viaţă de celibat, le este permis să facă astfel; dar dacă NU au acest dar, "este mai bine să se căsătorească decât să ardă (de poftă).

    Urmărind acelaşi subiect, Pavel îşi îndreaptă apoi atenţia spre cuplurile căsătorite şi în mod special spre acele cupluri care se separaseră deja, crezând că aceasta era ceea ce trebuia să facă pentru spiritualitate. Verdictul lui Pavel din versetul 10 este: "Soţia să nu se despartă (chorizo) de soţ". Dar dacă nu dă ascultare sfatului său de aici, Pavel spune, să rămână agamos, sau să se împace cu soţul ei.

    Cei mai mulţi au fost învăţaţi că aceasta înseamnă că soţia n-ar trebui să divorţeze de soţul ei, dar dacă divorţează, ea trebuie să rămână celibatară pentru tot restul vieţii ei sau, dacă nu, să se întoarcă şi să se recăsătorească cu fostul ei soţ. Însă, după cum arată contextul, acest pasaj se referă la problema separării mai degrabă decât la divorţ. Cuvântul grecesc apostasion nu este folosit aici.

    Cuvântul tradus "necăsătorit" este agamos, forma negativă a lui gamos. Gamos se referă uneori la STAREA de a fi căsătorit, dar de obicei se referă la ocazia când contractul de căsătorie este pus în vigoare - adică la ACTUL DE A TE CĂSĂTORI.

    Agamos astfel, fiind forma negativă a cuvântului gamos, poate însemna fie: (1) STAREA de necăsătorit, fie (2) ACTUL de a nu încheia un contract de căsătorie cu cineva.

    Versiunea Cornilescu Revizuită traduce cuvântul în versetului 11 cu sensul "să rămână în STAREA de necăsătorită". Totuşi este mult mai probabil să însemne "să nu se căsătorească cu nimeni altcineva", deoarece ea este doar separată de soţul ei.

    Astfel dacă ar trebui să parafrazăm acest pasaj, am vedea că Pavel spune, "soţia să nu se separe de soţul ei, gândindu-se că acesta este un lucru plăcut lui Dumnezeu. Dar dacă o face, ar trebui să nu se căsătorească cu nimeni altcineva, pentru că ea este încă în contract cu soţul ei iniţial.

    Mai târziu, în acelaşi capitol, Pavel tratează şi problema divorţului şi recăsătoririi. El nu foloseşte termenii tehnici pentru divorţ şi recăsătorire, ci mai degrabă termenii descriptivi, "legat" şi "dezlegat". A fi legat prin Lege înseamnă a fi căsătorit prin contract; a fi dezlegat înseamnă a fi dezlegat de acel contract (de exemplu divorţat sau văduv). 1 Corinteni 7:27, 28 spune:

27 Eşti legat (prin lege) de o soţie? Nu căuta să fii dezlegat (din legăturile căsătoriei). Nu eşti legat (lit. eşti dezlegat) de o soţie? Nu căuta soţie.
28 Însă, dacă te însori, nu păcătuieşti. Dacă fecioara se mărită, nu păcătuieşte.

    Puţine versete sunt mai explicite ca acestea. Dacă eşti căsătorit, nu căuta un divorţ. Dacă eşti divorţat sau văduv, nu căuta o soţie (din cauza "strâmtorării de acum" menţionate în versetul 26). Dar dacă te căsătoreşti, NU PĂCĂTUIEŞTI; şi dacă o fecioară se căsătoreşte, nici ea nu păcătuieşte.

    Cu alte cuvinte, Pavel spune că recăsătorirea după divorţ NU este păcat. Astfel divorţul şi recăsătorirea NU sunt adulter.

▲

    Pentru cei care pun la îndoială în mod onest această concluzie, ofer câteva sugestii aici. Toate concluziile logice sunt numai atât de adevărate pe cât sunt premisele lor. Acest studiu special se bazează pe următoarele trei premise:

1. Căsătoria este un contract condiţional. Am arătat că Dumnezeu s-a căsătorit cu naţiunea Israel la Muntele Sinai şi a tratat-o ca pe o soţie căsătorită, până ce a divorţat de ea (Ier. 3:8) pentru insubordonare şi neascultare. Dacă căsătoria ar fi fost necondiţionată, atunci Dumnezeu nu ar fi putut divorţa de ea fără să se păteze pe sine cu păcat. Deci trebuie să fi fost conditionată.

2. "A lăsa" nu este totuna cu "a divorţa". Am arătat că Legea stabileşte că un bărbat trebuie să-i dea soţiei documente de divorţ înainte de a-i da drumul să plece. Unul este actul legal al terminării căsătoriei; altul este actul lăsării ei. Această Lege a fost instituită pentru a corecta injustiţia istorică lăsată de lipsa din Codul lui Hammurabi.

3. Legea lui Dumnezeu nu a fost abolită. Isus a spus acest lucru în Matei 5:17-19, Pavel a spus-o în Romani 3:31 şi Ioan defineşte păcatul ca o violare a Legii lui Dumnezeu în 1 Ioan 3:4.

    Tu ai putea să nu fii de acord cu unele părţi minore ale acestui studiu şi este dreptul tău. Dar dacă găseşti că aceste trei premise sunt adevărate, atunci trebuie să fii de acord că recăsătorirea după divorţ nu este adulter.

▲

    Am văzut deci că nu doar Codul lui Hammurabi a permis divorţul şi recăsătorirea, ci la fel Legea lui Dumnezeu. Diferenţa principală a fost procedura legală a obţinerii unui divorţ corect, cu scopul de a proteja femeia implicată.

    De asemenea am văzut cum Isus a întărit Legea lui Dumnezeu, declarând că cel ce îi dă drumul soţiei lui fără un document scris de divorţ o face să comită adulter şi astfel este pe deplin răspunzător pentru păcatul ei înaintea lui Dumnezeu. În sfârşit, am văzut cum şi Apostolul Pavel a înţeles că o recăsătorire după divorţ nu este păcat.

    Credinţa generală referitor la acest subiect i-a pus pe mulţi oameni în lanţuri, fie obligându-i pe cei divorţaţi să rămână necăsătoriţi deşi sunt nepotriviţi pentru o astfel de viaţă, fie altfel punând pe umerii lor o încărcătură de vină pentru că s-au recăsătorit. Sper că acest studiu scurt îi va elibera pe mulţi din sclavia grea a tradiţiei bisericeşti pentru a se bucura de libertatea gloriasă a Legii lui Dumnezeu.

▲

____________

Materialele găzduite la această rubrică sunt publicate sub permisiune.

Afirmaţiile din fiecare articol reprezintă punctul de vedere al autorului lui.