Dezbaterea teologică

    Dezbaterea teologică implică o abordare corespunzătoare subiectului.

 Pentru creştini, onestitatea intelectuală este mai importantă decât erudiţia,

şi dragostea exprimată în manierele creştine mai importantă decât cunoştinţa.

Şapte reguli de interpretare biblică

"Şi astfel avem cuvântul profetic făcut mai sigur la care faceţi bine că daţi atenţie

ca la o lampă care străluceşte într-un loc întunecos... Dar să ştiţi înainte de toate,

că nici o profeţie a Scripturii nu este o chestiune de interpretare proprie"

(2 Petru 1:19, 20 NAS).

    Nu putem avea un 'cuvânt sigur' despre semnificaţia Scripturii (sau despre orice altceva) dacă nu avem o metodă sigură de interpretare a cuvintelor. Scriitorii Bibliei recunosc că au fost influenţaţi de spiritul sfânt, nu de propriile interpretări. Astfel înţelegerea ei trebuie să fie pentru cititori o chestiune de preluare fidelă a mesajului, nu de opinie personală. Următoarele şapte reguli de hermeneutică constituie de secole elementele de bază ale interpretării lexicale. Ele au fost cunoscute şi folosite de învăţaţi începând de la Socrate până astăzi.

    1) Definiţia

    Ce înseamnă cuvântul? Studiul Scripturii începe cu studiul cuvintelor. Trebuie definiţi termenii şi apoi trebuie respectat sensul lor. Ar putea fi necesară consultarea unor lexicoane explicative de ebraică şi greacă. De exemplu, cuvintele greceşti allos şi heteros sunt traduse de obicei cu "altul", totuşi allos înseamnă literalmente "altul de acelaşi fel", pe când heteros "altul de un fel diferit".

    2) Uzanţa

   Vechiul Testament a fost scris la origine de evrei şi pentru evrei. Cuvintele şi idiomurile erau inteligibile pentru ei, la fel cum trebuie să fi fost şi cuvintele lui Cristos. Cea mai mare parte a Noului Testament a fost scrisă într-un mediu de cultură greco-roman (şi într-o mai mică măsură evreiesc). Trebuie să evităm influenţa noţiunilor preconcepute pe care le avem din cultura proprie.

    3) Contextul

   Semnificaţia trebuie dedusă din context. Fiecare cuvânt trebuie înţeles în lumina cuvintelor care apar înainte şi după. De exemplu, expresia "mulţi dumnezei" din 1 Corinteni 8:5b nu dovedeşte politeismul. În context Pavel îi numeşte "aşa-numiţi dumnezei".

    4) Fondul istoric

    Trebuie cunoscută bine viaţa şi societatea timpurilor în care au fost scrise Scripturile. Principiul spiritual este valabil pentru toate timpurile, dar nu poate fi înţeles cum trebuie fără cunoaşterea fondului istoric. Trebuie să ne putem transpune în condiţiile de viaţă şi cultură ale scriitorului. Oliver Wendell Holmes a zis: "Singurul nostru interes pentru trecut este pentru lumina pe care o aruncă asupra prezentului". Nu invers!

    5) Logica

    Interpretarea este în esenţă gândire logică. Are sens concluzia pe care o tragem? Este dedusă corect? Plecăm de la propoziţii adevărate ca premise şi facem operaţii logice corecte? Biblia ne-a fost dată în cuvinte omeneşti şi astfel apelează la raţiunea umană. Este necesară investigaţia şi aplicarea legilor limbii, printre care analiza gramaticală.

    6) Precedenţa

    Nu trebuie să violăm sensul cunoscut al unui cuvânt, inventând un altul pentru care nu există precedent. La fel cum ocupaţia principală a unui judecător este să studieze cazurile anterioare, tot aşa şi exegetul se bazează pe precedente sau lucruri sigure, acceptate, pentru a determina sensul corect al unei interpretări. Bereenii aveau un caracter "mai nobil" pentru că cercetau Scripturile să vadă dacă ce-i învăţa Pavel era adevărat (Fap. 17:11).

    7) Deducţia

    Deducţia este un raţionament prin care un fapt sau un adevăr particular se desprinde dintr-un altul cunoscut sau general. Este o derivare a unei afirmaţii logice din alta, a concluziilor din premise. Dacă datele iniţiale sunt corecte, deducţiile sunt acceptate ca adevăruri şi pot fi folosite la rândul lor ca premise. Isus a folosit raţionamentul deducţiei când le-a dovedit saducheilor "că morţii înviază" (Mat. 22:23-33).

"Un om înţelept va asculta, şi îşi va spori ştiinţa...

 să înţeleagă un proverb şi interpretarea" (Prov. 1:5, 6, KJV).

Convenţii în dezbaterea teologică

• Cuvintele care nu sunt în Biblie nu pot fi folosite ca bază pentru explicarea unor puncte de doctrină centrale.

• O doctrină nu are voie să conţină idei care se contrazic reciproc.

• Cuvintele trebuie folosite 100% în sensul definit de dicţionare.

• Un punct de credinţă ar trebui să răspundă la mai multe întrebări decât ridică.

• Nu se creează cuvinte pentru a descrie idei biblice; Biblia trebuie să furnizeze cuvintele şi ideile.

• Nici un punct de credinţă nu trebuie considerat prea evident să mai fie menţionat în Biblie.

• Apărarea unui punct de credinţă nu ar trebui să se bazeze pe un verset tradus tendenţios într-o anumită versiune a Bibliei. Un verset nu ar trebui utilizat dacă este o posibilă adăugire ulterioară.

• Ceea ce este absurd nu devine acceptat dacă este declarat "mister". Dumnezeu nu şi-a revelat Cuvântul ca oamenii să nu-l înţeleagă.

• Un punct de credinţă n-ar trebui extras doar dintr-o singură carte sau parte a Bibliei.

• Contextul înseamnă întreaga Biblie, nu doar pasajul de interes.

• Nici un punct de credinţă nu ar trebui să pună în contradicţie Vechiul cu Noul Testament.

Dezbatere fără ceartă
 

    Dezbaterea este o confruntare intelectuală în interesul adevărului. Când creştinii se situează pe poziţii doctrinare contrare, germenii dezbinării pot prinde cu uşurinţă rădăcini şi, în loc să învingă adevărul, se culeg fructele amare ale exacerbării. Biblia arată cum trebuie 'luptat' pentru credinţă conform voinţei lui Dumnezeu. Spiritul beligerant poate transforma repede comunicarea în propagandă, iubirea în ură, pacea în adversitate şi libertatea generoasă în conformitate intolerantă. 
    Trăim într-o societate bazată pe competiţie şi agresivitatea pune stăpânire pe dorinţa de a câştiga. Atitudinea extremistă “noi sau ei” conduce inevitabil la prejudecată, intoleranţă şi persecuţie. Agresivitatea verbală găseşte sprijin în conceptul despre un Dumnezeu intolerant, războinic. "Luptătorii" cred în mod greşit că dacă evidenţiază cât de rău sau greşit este adversarul, dovedesc câtă dreptate au ei.
    Verbul “a lupta” din Iuda 3 este tradus din grecescul epagonizomai  (a lupta ca un combatant). Acest tip de luptă este o acţiune justificată a umblării noastre în credinţă. Mobilul ei este dragostea de Dumnezeu şi astfel ea nu se concentrează asupra problemei (duşmanul şi sentimentele faţă de el), ci asupra soluţiei (glorificarea lui Dumnezeu prin lupta ordonată, după reguli). - Compară  Efeseni 6:12.
    "Cearta" este o cu totul altă noţiune în Noul Testament. Cuvântul este tradus din grecescul eris şi este o armă foarte puternică în arsenalul nedreptăţii. Erithea ("dorinţa de ceartă") este un spirit rău de rivalitate invidioasă şi ambiţie egoistă, care  produce o patimă obsesivă de a face rău adversarului. Eris şi errithea sunt alimentate de încăpăţânare şi un simţ exagerat al dreptăţii proprii care face dificil pentru subiectul ei să vadă că greşeşte. William Barclay a remarcat despre sensul cuvântului "ceartă" din Noului Testament:

    Când un om începe să predice, nu ca să-l înalţe pe Isus Cristos, ci să-şi înalţe propria lui concepţie despre Isus Cristos, adică atunci când omul predică o teologie în loc de a predica Evanghelia, atunci când începe să argumenteze pentru a-şi distruge oponentul în loc de a-l câştiga, atunci intervine eris (William Barclay, Analiză semantică a unor termeni din Noul Testament, p. 48)

    În dosul acestei atitudini arogante stau resentimentele şi supărarea. Acestea se acumulează în inima celor orbiţi de propria dreptate până ce izbucnesc într-o revărsare maliţioasă de furie împotriva părţii adverse care a devenit insuportabilă. Evreii au reacţionat în acest fel împotriva lui Isus şi a lui Ştefan. Pavel s-a confruntat cu reacţii asemănătoare, unele chiar din partea fraţilor creştini greşit orientaţi. Isus şi Pavel au stabilit însă exemplul excelent de dezbatere fără ceartă, de luptă pentru credinţă fără agresivitate. Ei au învins răul prin bine, prezentând adevărul cu dragoste edificatoare.
    Iată câteva pasaje scripturale care confirmă acest lucru:

    Filipeni 1:15-17

    Unii, este adevărat, predică pe Cristos din invidie şi din (duh de) ceartă [eris], dar alţii din bunăvoinţă... dar ceilalţi vestesc pe Cristos nu cu curăţie, socotind, din duh de ceartă [erithea], să mai ridice un necaz la lanţurile mele
     Subiectul predicării este “Cristos”. Singurul lucru care diferă este motivul pentru care se predică. Acest pasaj nu scuză învăţătura greşită datorită sincerităţii învăţătorului. Din contra, ideea este că predicarea adevărului referitor la Cristos este mai importantă decât motivele celui ce predică.

    Iacov 3:14-16

    Dar dacă aveţi în inimile voastre gelozie amară şi ceartă [erithea], să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, sufletească, demonică. Căci acolo unde este invidie şi ceartă, este dezordine şi orice lucru rău.

Gelozia, invidia şi înclinaţia spre ceartă, toate cu sediul în inimă, sunt cauza oricărui conflict separator.

    Romani 2:7, 8

    Va da viaţă veşnică celor care, prin stăruinţa în fapte bune, caută slavă, cinste şi neputrezire; şi va da mânie şi indignare celor ce sunt certăreţi şi nu ascultă de adevăr, ci ascultă de nedreptate.

    Cei predispuşi la ceartă nu ascultă de adevăr, ci de nedreptate. Nedreptatea îşi face simţită prezenţa când aceştia se lasă conduşi de motivaţii greşite ca orgoliul şi prejudecata care duc la deformarea adevărului. Frustrarea de a nu avea dreptate (ultimul cuvânt!) se transformă în mânie răzbunătoare. Nu puţine dezbateri se termină cu întreruperea totală a comunicării.

    Filipeni 2:3

    Nu faceţi nimic din duh de ceartă [erithea] sau din slavă deşartă, ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi.

    “Nimic" înseamnă nimic! Până la urmă este vorba de umilinţă creştină şi imitarea lui Cristos (v. 4-6). Dacă cineva a fost vreodată în situaţia să ştie câtă dreptate avea şi câtă nu aveau adversarii, acesta a fost Isus.

    1 Petru 2:15, 16

    Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcând ce este bine, să aduceţi la tăcere neştiinţa oamenilor fără minte. Purtaţi-vă ca nişte oameni liberi, fără să faceţi din libertatea aceasta o haină a răutăţii, ci ca nişte robi ai lui Dumnezeu.
     Injuria, ameninţarea, amărăciunea, mânia, ridicarea tonului, recalcitranţa şi răutatea nu reduc la tăcere ignoranţa oamenilor. Voia lui Dumnezeu este să realizăm acest lucru "făcând ce este bine". Aceasta înseamnă să vorbim adevărul cu dragoste.

    2 Timotei 2:24-26

    Şi robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va într-o zi pocăinţă ca să cunoască adevărul şi să se trezească din cursa Diavolului în care au fost prinşi ca să-i facă voia.