Cine decide în probleme de doctrină?

Învăţători

    Termenul îi descrie atât pe cei ce îşi propagă propria învăţătură (şi aceştia au discipoli), cât şi pe cei ce transmit învăţătura altora (eventual după un manual şi nu au discipoli). Scriptural Dumnezeu şi apoi Isus sunt învăţători în primul sens, învăţători care au discipoli. Manualul care exprimă învăţătura lor este Biblia. Creştinii pot fi învăţători în al doilea sens, învăţători care nu au discipoli proprii. Ei înşişi sunt discipoli care aleg să predea în adunare şi în afara ei învăţătura biblică.

    Modul cum este înţeleasă învăţătura din Biblie este o chestiune personală. Astfel, ca discipoli, atât bărbaţii cât şi femeile au drept de decizie în ce priveşte doctrina. Acest adevăr este dovedit de realitatea că fiecare bărbat şi fiecare femeie judecă cu propria raţiune mesajul veştii bune atunci când îl acceptă ca adevărat şi se alătură adunării creştine. De asemenea, atât bărbaţii cât şi femeile verifică mereu, asemenea bereenilor, dacă învăţăturile predate continuă să fie raţionale şi sprijinite de Scriptură, chiar şi acele învăţături care sunt prezentate ca declaraţii inspirate.

    În plus, ca învăţători, toţi se ajută în instruire unul pe altul şi îi învaţă pe ceilalţi din afară. În aceste condiţii, calitatea de învăţător în adunare, despre care vorbeşte Biblia, este doar o funcţie convenită, din raţiuni de organizare. Dincolo de unele cerinţe etice care ţin de reprezentarea publică, condiţia principală pentru un învăţător în acest sens este "să fie în stare să înveţe pe alţii".

Doctrină

    Biblia conţine doctrina creştină, dar nu într-o formă explicită, ceea ce duce la dezacorduri când este vorba de exprimarea sau formularea ei. Se constată mai multe situaţii în funcţie de autoritatea interpretativă:

          1. Întemeietorii unei linii de gândire (apoi confesiune) stabilesc un crez explicit

          2. Succesorii (cu aceeaşi autoritate interpretativă) ajustează crezul de-a lungul timpului

          3. Succesorii (fără autoritate interpretativă sau cu autoritate interpretativă limitată) "apără" sau "explică" crezul în intenţia de a-l păstra nealterat

    Toate aceste situaţii au neajunsuri:

     a) este prezent un crez, cu rezultatul că doctrina biblică este una, dar crezurile şi astfel confesiunile întemeiate pe ele mai multe

     b) calitatea de discipol este limitată la cei cu autoritate interpretativă (ceilalţi sunt în realitate discipoli ai crezului şi astfel în mare măsură discipoli ai celor ce formulează crezul sau mai târziu îl ajustează ori explică)

   Primii creştini nu s-au confruntat cu aceste neajunsuri deoarece ei auzeau doctrina în cuvintele directe ale înteme-ietorilor (abia mai târziu au fost în situaţia să o deducă din texte scrise). Creştinii din Ierusalim "stăruiau în învăţătura apostolilor". Nu găsim o formulare pe puncte a acestei învăţături, deşi epistolele trimise celor care nu trăiau în apropierea apostolilor ne dau o idee despre ce era şi ce nu era doctrina nescrisă a primilor creştini.

Crez

    Creştinii erau îndemnaţi să adere la un număr de învăţături esenţiale pentru salvare. Acestea făceau diferenţa între adevăr şi erezie. Viaţa creştină era o cale de devoţiune în finalul căreia se putea obţine aprobarea divină. Chiar dacă uneori ocolită, conform percepţiei personale, ea trebuia să ducă la ţintă.

    Astăzi confesiunile religioase moştenesc sau stabilesc crezuri care încearcă să rezume minimul cerut membrilor în domeniul doctrinei şi practicilor. În puţine cazuri un creştin îşi alege personal confesiunea şi crezul şi în cazuri extrem de rare poate contribui la elaborarea şi perfecţionarea acestuia, având în vedere că nici un crez nu reprezintă un pasaj continuu sau neinterpretat din Scriptură. Această stare de fapt le reduce celor mai mulţi calitatea de învăţător care le revine în calitate de discipoli ai lui Isus. Existenţa mai multor crezuri, însă, arată că acestea ar putea fi ajustate spre a corespunde adevărului biblic aflat undeva la mijloc.

    Din cele de mai sus se desprinde că situaţia ideală ar fi ca fiecare creştin să poată participa la exprimarea la un moment dat a "crezului", iar acesta să nu se reducă la o sumă de puncte stabilite în mod rigid pentru un timp foarte lung.

Confesiune

    În mod practic fiecare adunare ar trebui să fie o "confesiune", pentru că fiecare grup de creştini va nuanţa diferit ceea ce consideră el că este esenţa învăţăturilor scripturale. "Crezurile" vor fi influenţate de diverşi factori locali, dar nu vor diferi foarte tare, dacă la perfecţionarea lor vor participa toţi membrii şi dacă vor rămâne flexibile, urmărind mereu să se apropie de învăţătura biblică. Vor exista situaţii în care un creştin individual va considera că abaterea de la Scriptură este sau a devenit prea mare. El va putea rămâne să pondereze abaterea, va putea migra la un alt grup confesional cu o abatere mai mică, sau va putea înfiinţa un grup nou.

    Toate aceste opţiuni sunt justificate şi constructive în funcţie de percepţia şi conştiinţa personală. Ceea ce este de acuzat la confesiunile de astăzi, nu este divizarea după crezurile diferite, ci cuprinderea rigidă a mai multor adunări sub acelaşi crez, limitarea autorităţii interpretative la câţiva lideri cu pretenţia de a fi "puşi de Dumnezeu" şi adesea inflexibilitatea, împietrirea crezului pentru perioade foarte mari de timp.

'Ce credem azi'

    Formularea credinţei pe puncte, într-o formă scrisă, nu trebuie privită dogmatic, ca şi cum ar fi greşită în sine, însă orice "crez" de acest gen ar trebui să facă clar încă din titlu că exprimă credinţa membrilor grupului din acea săptămână, lună sau an. Orice reeditare nu ar trebui să conţină aceleaşi cuvinte aşa cum ne închipuim că nici apostolii nu şi-au predat învăţătura repetând mereu acelaşi text prestabilit în fiecare zi de predică.

    Isus a rezumat religia adevărată în două principii generale: iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Orice "crez" ar trebui să fie bazat pe acestea, care nu sunt atât teologie şi doctrină, cât acţiune şi mod de viaţă. Din nefericire, multe confesiuni se declară diferite nu după cum sau cât îi iubesc pe Dumnezeu şi pe semeni, ci după cum îl înţeleg pe Dumnezeu şi cerinţele lui.