Ce este "viaţa în sine"?

    În Ioan 6:57 Isus spune că el trăieşte prin Tatăl, iar în Ioan 5:26 că are viaţa în sine. Cum pot fi înţelese aceste expresii şi ce relevanţă au ele referitor la tipul de viaţă posedat de Isus de la naştere sau câştigat de el după moartea şi învierea sa?

    Multe expresii biblice au un sens determinat strict de context, mai degrabă decât să conţină cuvintele cheie ale unei doctrine specifice. Aşa este cazul cu textele în discuţie.

   Ioan 6:57 spune:

    "După cum Tatăl, care este viu, m-a trimis pe mine şi eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine mă mănâncă pe mine va trăi şi el prin mine".

    Aici Isus spune simplu că el este în existenţă şi în serviciul public ca Mesia salvator datorită Tatălui. Fiii trăiesc, în gândirea ebraică, datorită taţilor. Pentru ca un fiu să ajungă în viaţă prin naşterea dintr-o femeie tot ce este necesar e un tată viu şi capabil să transmită viaţa prin procreare. Astfel relaţia tată-fiu descrie o urmare naturală: viaţa pentru fiu.

   În context Isus spune că cine "crede (în sensul că acceptă sau "mânâncă" corpul şi sângele lui oferite ca jertfă) are viaţa veşnică", pentru că ajunge într-o relaţie sau înrudire cu cineva care poate da viaţa. "Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în [relaţie cu] mine şi eu în [relaţie cu] el" (v. 47, 56). Relaţie ca aceea de tată-fiu care are ca urmare viaţa.

    Viaţa fiilor vine din trupul tatălui. Tot aşa viaţa lumii vine din trupul lui Cristos (v. 51). Tatăl "care este viu" dă viaţă Fiului mesianic în sensul că îl cheamă să slujească pentru compatrioţii lui şi este de acord ca el să sufere şi trupul lui să fie dat la moarte în folosul altora ( Vezi Isaia 53:10, 11). Iar Fiul obţinând viaţă pentru ceilalţi prin suferinţa şi moartea sa, o oferă celor ce acceptă ( sau "mănâncă") acest sacrificiu al său. Aşa cum se vede, cuvintele din Ioan 6:57 nu spun nimic despre vreun tip de viaţă special posedat Isus de la naşterea lui biologică, în cursul serviciului său până la moarte sau dobândit pentru el însuşi după înviere.

     În celălalt text, Ioan 5:26, Isus a spus, probabil cu un an înainte:

"Căci, după cum Tatăl are viaţa în sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în sine".

    Plecând de la aceste cuvinte, unii au tras concluzia că Isus a primit de la naştere sau mai târziu de la învierea lui nemurirea. Deşi este adevărat că de la înviere Isus a obţinut nemurirea, fiind astfel primul care a beneficiat de rezultatele propriului sacrificiu, textul citat nu discută calitatea vieţii pe care Isus a primit-o sau a dobândit-o pentru el, ci despre viaţa suplimentară pe care Tatăl a asociat-o cu corpul lui sacrificat şi care era destinată în principal pentru alţii.

    Despre un tată pământesc se poate spune că are "viaţa în sine" dacă este capabil să procreeze. Adică el este o sursă de viaţă pentru generaţia următoare (chiar dacă nu veşnică şi chiar dacă el însuşi mai tîrziu moare). Odată cu viaţa, taţii transmit fiilor şi capacitatea de a procrea la rândul lor sau "viaţa în sine". Această capacitate devine efectivă la majorat. În mod asemănător, Dumnezeu i-a dat Fiului său nu doar viaţa umană pentru el însuşi, ci şi capacitatea de a da viaţă altora. Această capacitate avea să devină efectivă mai târziu, datorită morţii suferite (1 Cor. 15:45). Versetul 21 (din Ioan 5) spune: "Căci după cum Tatăl trezeşte morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea". Adică aşa cum Tatăl este o sursă de viaţă pentru alţii, tot aşa şi Fiul în calitate de Mesia primeşte capacitatea să împartă viaţă (Rom. 6:23). Şi Fiul are o rezervă de viaţă în el însuşi care poate fi distribuită altora.

    După cum se vede nici acest text nu discută tipul de viaţă dobândit de Isus pentru el însuşi într-un moment anume. Viaţa 'în sine' mai este menţionată în Ioan 6:53 ca un lucru dobândit de către cei care cred în sacrificiul lui Isus:

    "Adevărat, adevărat vă spun, dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sângele lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică".

     Şi aici 'viaţa în sine' înseamnă o rezervă de viaţă - pentru oamenii muritori 'viaţa veşnică'. Isus însuşi avea nevoie să fie înviat de Tatăl şi să primească în acest fel viaţa veşnică. Oamenii muritori au nevoie pentru ei înşişi de această viaţă, aşa cum a spus Isus în context:

    "Părinţii voştri au mâncat mana în pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea şi să nu moară" (v. 49, 50).

    Isus a spus că israeliţii au mâncat mană şi totuşi au murit. Mana, care nu rezista până a doua zi, asigura doar viaţa zilei respective. Ea nu conţinea o rezervă de viaţă pentru oamenii muritori. Corpul sacrificat al lui Isus avea să fie adevărata mană sau pâine vie care asigură 'viaţa în sine' sau viaţa cu o rezervă veşnică (6:33).