Babilonul cel Mare

"Pe frunte purta scris un nume, o taină: Babilonul cel mare" - Apoc. 17:5

       Cuprins:

       ____________________________________

       Cap. 1   • Cine este prostituata cea mare?      

       Cap. 2   • 666 - Numărul fiarei

       Cap. 3   • Care este numele fiarei?

       Cap. 4   • Pe mâna dreaptă sau pe frunte

       Cap. 5   • Semnul şi marea mulţime

       Cap. 6   • De ce Babilonul cel mare?

       Cap. 7   • O împărţire în trei a Babilonului?

       Cap. 8   • Babilonul - balaurul numit Satan

Cine este prostituata cea mare?

Vino să-ţi arăt judecata prostituatei celei mari, care şade pe ape multe...

 Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare

care are stăpânire peste împăraţii pământului. - Apoc. 17:15, 18

    Identitatea oraşului asemănat cu o prostituată, din Apocalips capitolele 17, 18, a fost şi continuă să fie un subiect intens dezbătut între biblişti. Părerile sunt împărţite. Roma antică sau Ierusalimul secolului întâi, papalitatea sau creştinătatea, religia globală sau vechiul Babilon reconstruit în Iraq, SUA sau EU, etc., sunt numai câteva dintre variantele avansate. Ceea ce au însă în comun toate aceste propuneri este aria de cuprindere parţială. În fiecare din aceste interpretări Babilonul este numai "o parte" din sistemul complex al lumii. Astfel se ridică întrebarea: Este Babilonul o parte din întreg sau poate chiar întregul, o parte a lumii sau chiar lumea?

Babilonul şi lumea

    Modul în care este descris Babilonul este semnificativ. O prostituată "mare" care are relaţii şi influenţă extinse. "Apele pe care le-ai văzut, pe care stă prostituata, sunt popoare, mulţimi, neamuri şi limbi" (Apoc. 17:15). "Cetatea cea mare", metropola, şade pe ape multe ca o "capitală" a lumii. Ceva de genul "toate drumurile duc la Roma". Prin atracţia ei, ca şi prin diplomaţia contactelor şi compromisurilor, ea are stăpânire peste naţiuni şi peste regii lor.

    O putere politică? O religie? Oricât de mari şi de longevive au fost sau sunt unele imperii politice, puteri economice sau organizaţii religioase, niciodată nu au atins o cuprindere glo-bală în felul în care este descris Babilonul cel Mare.

    Prostituata din Apocalips "a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei" (14:8). "Pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei desfrâului ei şi împăraţii pământului au comis adulter cu ea şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei" (18:3).

    Apoi, nici o naţiune, organizaţie sau grup nu poate atesta că este în existenţă de la Abel, primul martir al cărui sânge nevi-novat a fost vărsat în Babilon (Apoc. 18:24; comp. Mat. 23:35). În aceste condiţii este evident că prostituata cea mare nu reprezintă doar o parte a lumii, ci mai degrabă lumea însăşi ca un mare sistem integrator. Un sistem coordonat de interese şi tendinţe în opoziţie cu Dumnezeu şi poporul lui. Creştinii au trăit odinioară "după mersul lumii acesteia", adică după alinierea ei ideologică (Efes. 2:2). 

     Care este acest 'mers' şi în ce sens este coordonat? Aleşii lumii - politicieni, comercianţi şi ecleziastici - sunt susţinuţi de prostituată ca amanţi ai ei, iar aceştia, la rândul lor, se întrec să-i intre în graţii şi să-i satisfacă capriciile malefice. Printre aceste capricii a fost mereu eliminarea glasurilor condamnatoare ale profeţilor şi ale celor ce au trăit în disonanţă cu majoritatea - din cauza ascultării de Dumnezeu.

     Prostituata a ajuns să fie beată de sângele sfinţilor şi al martorilor lui Isus spre care a dirijat coarnele domnitoare ale puterii politice (Apoc. 17:3, 6). Caracterul babilonic al lumii se vede din tratamentul răuvoitor generalizat - extins la toate popoarele - la care sunt supuşi cei doi martori-profeţi în "cetatea cea mare". După ce fiara care se ridică din Adânc face război cu ei şi-i omoară (la instigarea prostituatei), corpurile lor sunt lăsate în piaţa metropolei spre a fi expuse oprobiului public:

    "Şi oameni din orice popor, din orice seminţie, de orice limbă şi din orice neam... nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Şi cei care locuiesc pe pământ se vor bucura şi vor fi plini de veselie; şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi proroci chinuiseră pe cei care locuiesc pe pământ" (Apoc. 11:9, 10).

    Profeţii morţi sau care tac sunt singura condiţie de existenţă a profeţilor care îi satisface pe locuitorii Babilonului şi aceştia vor să prelungească această stare de fapt care îi încântă. Babilonul (lit. confuzie) este neunitar în multe lucruri, dar în duşmănia faţă de poporul lui Dumnezeu există armonie, aşa de parcă din culise s-ar exercita o coordonare ocultă.

    Acum avem toate elementele pentru a da o definiţie cuprinzătoare Babilonului. Cetatea prostituată este oraşul planetar sau sistemul organizat al celor ce "locuiesc pe pământ" în ce priveşte interesele. Departe de Dumnezeu şi de poporul său care, figurativ, "îşi au locuinţa în cer" (Apoc. 13:6; comp. v. 8 şi Efes. 2:2, 6). Locuitorii Babilonului 'se gândesc la lucrurile de pe pământ' (compară Coloseni 3:2) şi fac tot ce depinde de ei pentru a nu fi deranjaţi de venirea din cer a împărăţiei lui Dumnezeu.

    Aria extinsă de cuprindere a termenilor folosiţi în legătură cu Babilonul (Vezi De ce Babilonul cel mare?) confirmă o dată în plus că "cetatea cea mare", prostituata, nu reprezintă un segment izolat al lumii, în sensul unui grup caracteristic de oameni sau interese, ci sistemul lumesc în ansamblu, în opoziţie cu poporul lui Dumnezeu aşa cum a fost definit mai sus.

Relaţiile regilor cu prostituata

    Deşi cetatea cea mare este "căsătorită" cu fiara pe care stă, regii pământului întreţin relaţii imorale cu ea. Biblia vorbeşte despre prostituţie şi adulter şi în alt sens decât literal:

    "Suflete adultere, nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu" (Iac. 4:4).

  Vechea cetate Ninive a fost descrisă ca prostituată din cauza lăcomiei şi violenţei folosite pentru satisfacerea ei:

    "Vai  de cetatea sângelui, plină de minciună, de violenţă şi care nu încetează să se dedea la pradă! Din cauza mulţimii desfrâurilor prostituatei atrăgătoare, stăpână a vrăjitoriilor, care vindea popoare prin desfrâ-nările ei şi familii prin vrăjitoriile ei" (Naum 3:1, 4).

  Tirul a fost asemănat cu o prostituată datorită contactelor economice extinse care-i aduceau prosperitate:

    "DOMNUL va cerceta Tirul şi el se va întoarce iarăşi la câştigul lui; se va prostitua cu toate împărăţiile lumii de pe faţa pământului" (Is. 23:17).

    Câştig, prosperitate, atracţie! Regii şi naţiunile sunt fermecaţi de strălucirea şi luxul prostituatei. Toţi caută să-i intre în graţii chiar dacă mai târziu i-ar putea costa scump. Este ca şi când ar fi îmbătaţi cu vin la masa ei şi nu mai ştiu ce fac.

    Băutura ameţitoare a îmbogăţirii rapide, a puterii şi concurenţei ostentative îi afectează pe toţi cei ce "locuiesc pe pământ" şi care privesc cu admiraţie spre ea. Lumea axată pe materialism este o cetate tentantă la fel cum ţările bogate sunt un miraj pentru locuitorii lumii a treia.

    Lumea este lumească. Biblia demască caracterul ei profund nespiritual, opus lui Dumnezeu, când spune: "Tot ce este în lume, pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume". "Nu iubiţi lumea nici lucrurile din lume" (1 Ioan 2:15, 16). Isus a spus într-o ilustraţie că oamenii nu au timp şi urechi pentru mesajul regatului pentru că sunt acaparaţi de "grijile veacului, înşelăciunea bogăţiilor şi poftele altor lucruri" (Mar. 4:19).

"Ieşiţi din mijlocul ei, poporul meu!"

    Ecumenismul lumii (nu doar în sens religios) este o caracteristică a Babilonului încă de la originea lui! Fondatorii au zis: "Să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe faţa întregului pământ" (Gen. 11:4). Poporul lui Dumnezeu trebuie să se păstreze 'împrăştiat', adică separat de lume şi de ideologia ei dacă nu vrea să fie asimilat sau "înghiţit" (comp. Ier. 51:34, 44). "Balaurul" este un simbol intuitiv foarte plastic al unui conglomerat cu multe capete gânditoare şi dorind totuşi să facă un singur lucru: să înghită poporul lui Dumnezeu şi prin el regalitatea divină pe pământ! (Apoc. 12:3, 4). Apostolul Pavel i-a sfătuit pe corinteni să elimine din practica lor colaborarea spirituală cu cei necredincioşi, care erau închinători la idoli, şi a citat cuvintele profetice din Isaia 52:11 care priveau în principal ieşirea din Babilonul antic atunci când acesta avea să cadă în mâinile lui Cirus:

    "De aceea: 'Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei', zice DOMNUL; 'nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi'" (2 Cor. 6:17).

    Apostolul aplică cuvintele la o ieşire pe care el o considera în curs în timpul lui, dar care trebuia dusă până la capăt şi păstrată. Conform profeţiei Vechiului Testament ieşirea din Babilon este un exod semnalat şi organizat. El are loc la sfârşitul unei perioade de captivitate şi necaz, "în zilele din urmă". După o supremaţie de trei timpuri şi jumătate, cetatea cea mare cade ca şi autoritate şi poporul lui Dumnezeu o poate părăsi pentru a se salva din distrugerea ei ulterioară.

    La moartea lui Isus, prin care el a biruit lumea ⁽¹⁾, a avut loc o asemenea cădere spirituală a Babilonului urmată de un timp de eliberare semnalat de apostoli începând de la pentecostă (comp. Fap. 2:17, 40).

     Faptul că la un timp relativ mare după pentecostă, care a fost asociat de primii creştini cu "zilele din urmă" şi implicit cu 'ieşirea din Babilon', profeţia Apocalipsului anunţă ca un fapt viitor căderea Babilonului şi ieşirea din el, înseamnă că există o perspectivă sau o scară încă mai mare la care trebuie să se desfăşoare lucrurile.

    A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare... Ieşiţi din mijlocui ei, poporul meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei! (Apoc. 14:8; 18:2, 4; comp. Ier. 51:45)

    Aşa ca în antichitate însă, numai o parte dintre membrii declaraţi ai acestui popor vor părăsi Babilonul căzut (fapt confirmat şi în secolul întâi de iudeii împotrivitori), ceea ce va avea ca rezultat o separare purificatoare (Vezi O împărţire în trei a Babilonului?). Creştinii sunt îndemnaţi să rămână lucizi şi în gardă cu privire la "mersul lumii acesteia", ceea ce este posibil dacă evită cu consecvenţă "vinul" ideologic ameţitor care îmbată toate naţiunile şi pe regii lor şi-i face predispuşi la compromis faţă de solicitările nelegiuite ale prostituatei.

_________________

1 În unele exprimări Isus a folosit termenul "lume" cu aplicare restrânsă la naţiunea israelită la care a fost trimis (Ioan 12:46-48; comp. Mat. 15:24).

CUPRINS

666 - Numărul fiarei

"Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei,

 căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase"

    Suntem obişnuiţi să identificăm diferitele instituţii, organizaţii, partide, corpuri de armată, etc., după siglele lor, după abrevieri, numere de ordine sau chiar după coduri. Unele dintre acestea sunt înscrise pe firme, maşini de serviciu, uniforme, legitimaţii sau aparţin unui limbaj secret. Oricine foloseşte aceste însemne este identificat ca aparţinând formaţiei respective ori activând în serviciul ei. Biblia ne provoacă să deducem caracterul fiarei (şi implicit situaţia celor care vor accepta semnul) din "numărul" ei - 666 (numit şi numărul numelui).

Un număr "de om"

    Nu trebuie să ne simţim descurajaţi pentru că aici este menţionată în mod special înţelepciunea. Cuvintele citate mai sus ne îndeamnă într-adevăr să ne punem la încercare priceperea [lit. mintea] calculând numărul fiarei. Acest lucru este posibil pentru că numărul 666 este "un număr de om". Adică un număr folosit în sfera umană şi astfel accesibil (comp. Mat 16:23). În nici un caz 666 nu este numărul unui om, adică a unui om anume. Aceeaşi construcţie lexicală o găsim în 1:13; 9:7; 11:13 şi 21:17 ("fiu al omului, feţe de oameni", "nume de oameni", "măsură de om") cu sensul de omenesc. Omenesc în acest caz nu înseamnă păcătos, imperfect, ci doar atât: omenesc, în contrast cu ceva necunoscut, inaccesibil, aşa cum este sfera îngerilor (comp. 1 Cor. 13:1).

Ce înseamnă 'a socoti' numărul?

    Acelaşi cuvânt grecesc (psephizo) este folosit în Luca 14:28 cu sensul de a calcula preţul de cost sau cheltuiala. "Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor [lit. să-şi socotească cheltuiala], ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârşească". 'Cheltuiala' ar fi putut include preţul materialelor, al transportului şi al manoperei. 'A socoti cheltuiala' înseamnă deci a stabili cheltuielile individuale şi a face suma.

    În Fapte 19:19 apare cuvântul înrudit sympsephizo cu sensul de 'socotire împreună', însumare. "Şi mulţi dintre cei care făcuseră vrăjitorii şi-au adus cărţile şi le-au ars înaintea tuturor; preţul lor s-a socotit la cincizeci de mii de arginţi". Şi în acest caz valoarea totală a fost obţinută prin însumarea preţului individual al fiecărei cărţi.

    În Fapte 1:26 un alt cuvânt înrudit - synkatapsephizo - este folosit în acest sens cumulativ (12=11+1): "Au tras la  sorţi şi sorţul a căzut pe Matia, care a fost numărat împreună cu cei unsprezece apostoli". Acest din urmă exemplu arată că 666 poate fi "socotit" şi ca o parte a unui număr mai mare, aşa cum 1 este parte a lui 12 alături de 11.

    A 'socoti' numărul fiarei înseamnă deci a totaliza părţile componente, a distinge sau delimita aceste părţi în raport cu totalul. Totalul fiind (I) 666 sau (II) un număr mai mare din care 666 este o parte. În primul caz, un mod de descompunere "naturală" a numărului 666 este cea în raport cu sistemul zecimal: 600+60+6. Priceperea necesară în a 'socoti' numărul fiarei ţine, aşa cum se va vedea, mai mult de cunoştinţele biblice decât de cele de matematică. Părţile care adunate dau 666 trebuie să fie relevante în contextul biblic şi să poarte conotaţii potrivite cu caracterul şi scopul fiarei al cărei semn sau însemn este numărul 666.

(I) Numărul înregimentării (666 = 600 + 60 + 6)

    Numerele 60 şi 6 amintesc de dimensiunile statuii ridicate de împăratul Babilonului în câmpia Dura. Scopul venerării acelui idol bine proporţionat era înregimentarea tuturor supuşilor imperiului babilonean într-o formaţie ordonată în jurul lui Nebucadneţar.

    "Toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile s-au aruncat cu faţa la pământ şi s-au închinat statuii de aur pe care o înălţase împăratul Nebucadneţar" (Dan. 3:7).

    Această unitate presupunea conformarea ideologică, în primul rând politică şi religioasă. Vom vedea din exemplele care urmează că 600, 60 şi 6 sunt numere ale organizării, îndeosebi a celei militare, şi că ele transmit ideea de înregimentare pentru a urma un lider sau o cauză. "Şi tot pământul era în admiraţie după fiară" (Apoc. 13:3).

  600 de mii "oştile Domnului" (Ex. 12:37,  41)

  600 care de război (Ex. 14:7)

  600 filisteni ucişi în luptă cu Şamgar (Jud. 3:31)

  600 de daniţi înarmaţi (Jud. 18:11)

  600 beniamiţi supravieţuitori (Jud. 20:47)

  600 bărbaţi în armata lui Saul (1 Sam. 13:15)

  600 sicli sabia lui Goliat (1 Sam. 17:7)

  600 oamenii lui David (1Sam. 23:13)

  600 viteji rămân cu David (2 Sam. 15:18)

  600 sicli plătiţi pentru fiecare scut (1 Reg. 10:16)

  600 sicli un car adus din Egipt (1 Reg. 10:29)

    60 cetăţi cucerite de la regele Og (Num. 3:4)

    60 mii de călăreţi şi 1200 care (2 Cron. 12:3)

    60 viteji cu Solomon (Cânt. 3:7; 6:8)

    60 captivi ucişi (Ier. 52:25)

      6 mii soldaţi în legiunea romană (comp. Luc. 8:30)

      6 mii călăreţi filisteni (1 Sam. 13:5)

      6 bărbaţi cu unelte de nimicire (Ezec. 9:2)

(II) Numărul majorităţii (666 = 1000 - 666: 2)

    Imperiile totalitare cer întotdeauna conformarea supuşilor - a tuturor supuşilor. Disidenţii sunt persecutaţi sau eliminaţi (comp. Dan. 3). Deşi majoritatea se conformează, există întotdeauna o minoritate care face opoziţie. 666 este numărul majorităţii! Într-adevăr, faţă de cel mai apropiat număr "rotund" (1000), reprezentând întregul, totalitatea, 666 reprezintă două treimi. Cine acceptă semnul fiarei intră în majoritatea legală, bine văzută, "normală", care 'poate cumpăra şi vinde' (comp. Luc. 6:22, 26). Totuşi, vor exista un număr de oameni, chiar dacă în minoritate, care nu se vor conforma şi nu vor primi semnul (comp. Zah. 13:8).

O formaţie ordonată

    Aşa cum am văzut, folosirea numerelor 6, 60 şi 600 în domeniul militar nu este incidentală. Numărul 666 are însă o proprietate algebrică care transmite intrinsec ideea de înregimentare. 666 este un număr triunghiular! Cu un număr triunghiular de obiecte se poate aranja o formaţie compactă (Vezi figura alăturată). 6, 66 şi 666 sunt numere triunghiulare! Cel mai mare număr triunghiular cu aceeaşi cifră repetată - şi ea tot triunghiulară! - este însă 666. Pentru că numerele triunghiulare se obţin prin însumarea numerelor naturale, regula stabilită mai sus de 'socotire a numărului' este respectată. În acest caz, forma regulată a triunghiului echilateral aminteşte de ordinea, disciplina şi conformarea militară.

    Este încă o dată evident că numărul 666 imprimat ca semn reprezintă înregimentarea, alinierea la majoritate. Cine are numărul aparţine imperiului fiarei ca sclav, chiar dacă din punct de vedere social respectivul ar putea fi "liber" (Apoc. 13:10, 16). Loialitatea şi conformarea la care se obligă sunt perfecte, absolute, ceea ce înseamnă adoraţie divină faţă de fiară!

    În antichitate proprietarii îşi marcau sclavii cu un semn, uneori înfierat. La fel făceau împăraţii romani cu soldaţii. Semnul era acelaşi pentru toţi pentru că nu era important cine era fiecare, ci cui îi aparţinea. Lucrurile stau la fel cu semnul fiarei. Din punctul ei de vedere, oricine îi acceptă semnul a fost 'uniformizat' în masa generală de supuşi, fără să se mai distingă individual, şi încetează să mai fie un 'nume' (comp. Apoc. 11:13). Am putea spune că dacă cineva reuşeşte să-şi păstreze numele (ceea ce în acest caz înseamnă individualitate, libertate a conştiinţei), 'a biruit' numărul numelui fiarei (Apoc.15:2).

    Discuţia despre semn nu ar fi completă dacă nu ne-am referi şi la "numele" fiarei ca semn.

CUPRINS

Care este numele fiarei?

„Aşa încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta,

adică numele fiarei sau numărul numelui ei – Apocalips 13:17.

Un număr, dar şi un nume

    După cum se poate vedea din citatul scriptural de mai sus, semnul poate fi oricare din cele două lucruri: „numele” fiarei sau „numărul” acestui nume.

    „Numele” fiarei nu este deci acelaşi cu „numărul numelui” ei. În ultima expresie găsim atât numărul cât şi numele. Numărul este un al doilea nume constituit din cifre al fiarei. Dealtfel sintagma „numărul numelui” are sensul de ’numărul care este numele’. Din punct de vedere sintactic, conjuncţia folosită în expresia „numele fiarei sau numărul numelui” poate avea valoare adversativă (termenii asociaţi se exclud reciproc) sau explicativă (acelaşi lucru exprimat în mod diferit). Aici „sau” pare să fie folosit adversativ de trei ori la rând: „pe mâna dreaptă sau pe frunte”, „cumpăra sau vinde”, „numele fiarei sau numărul numelui ei” - v. 16, 17).

   Fiara are deci atât un nume cât şi un număr al numelui. Conform versetului 18, „numărul numelui” este numit „numărul fiarei”. Am văzut că atât "numele" fiarei cât şi "numărul" fiarei pot sluji ca semn. Cel de-al doilea, numărul fiarei, este indicat direct: „Şi numărul ei este 666”. Se ridică întrebarea, care este numele fiarei, care poate de asemenea sluji ca semn? Acest lucru este descoperit în alt capitol.

Numele fiarei

    După ce ni se spune că fiara are un nume, ne aşteptăm să găsim o cale de a afla sau descifra care este acest nume. Lucrurile stau chiar aşa, dar locul unde găsim numele este capitolul 17. Acolo se spune în versetul 5:

    „Pe frunte [prostituata] purta scris un nume, o taină: Babilonul cel Mare, [ea este] mama prostituatelor şi a urâciunilor pământului”.

    Dacă acest nume este o „taină” pentru că de fapt nu este al ei, atunci numele respectiv ar putea fi numele căutat – numele fiarei. Cum aşa?

    După cum se observă în citatul de mai sus (17:5), este evident că „Babilonul cel Mare” este tot ce apare scris ca nume pe fruntea prostituatei; adică cuvintele „o taină” şi „mama prostituatelor şi a urâciunilor pământului” nu sunt parte a numelui deşi, în funcţie de punctuaţia traducerii, ele pot fi o parte a inscripţiei.

    Aşa cum arată capitolul 13, numele fiarei sau numărul ei sunt impuse ca semn pe fruntea sau pe mâna tuturor celor vii „mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi robi” sub ameninţarea cu moartea. Dacă după aceea cineva mai este văzut trăind în lux, făcând comerţ ('putând cumpăra sau vinde'), etc., ne aşteptăm să aibă semnul. Prostituata din capitolul 17 trăieşte şi se desfată fără griji în luxul celor ’mari’, ’bogaţi’ şi ’liberi’. Ea trebuie deci să se fi conformat cerinţei fiarei şi să fi acceptat semnul ei – numele sau numărul fiarei. Ce descoperim? Ea are „un nume” imprimat pe frunte: Babilonul cel Mare.

    Nu s-ar putea totuşi ca acest nume enigmatic să fie al ei propriu, şi nu al fiarei? Putem fi siguri că nu este aşa din cauză că în Apocalips în mod invariabil numele înscrise pe frunte nu sunt ale celor care le poartă. Avem două cazuri neechivoce:

  1. Numele fiarei pus ca semn pe fruntea celor care acceptă să i se închine. Numele arată pe cine urmează purtătorii ca supuşi şi închinători.

  2. Numele Mielului şi al Tatălui său scris pe fruntea celor 144.000. Numele arată iarăşi pe cine urmează neabătut purtătorii şi cui îi aparţin (14:1). Apocalips 22:4 arată că cei care au scris pe frunte numele lui Dumnezeu, îi slujesc ca sclavi.

    Numele înscris pe fruntea prostituatei, Babilonul cel Mare, nu este deci al ei propriu, ci al puterii pe care ea o urmează cu admiraţie şi căreia îi aparţine: fiara dintâi (13:3).  În consecinţă numele este al fiarei şi el este "Babilonul cel Mare".

Un nume descriptiv

    Purtând numele tainic de Babilonul cel Mare, fiara este deconspirată drept o putere mondială asemănătoare în caracter, scop şi acţiuni cu Babilonul antic sau, conform altor indicii din capitolul 17, drept o revenire din Adânc pe scena politică mondială a 'regelui' Babilonului sub forma unui ’Nebucadneţar’ modern (comp. Isaia 14:13-17). Nu ar trebui să uităm scopul numirii: desemnarea distinctivă şi uneori descrierea. În Biblie cele mai multe nume sunt descriptive, dezvăluind trăsături inconfundabile, şi astfel sunt mijloace de identificare unice. Ca un exemplu, însuşi numele Babilon (eb. Babel) este explicat în Geneza 11:9 printr-o trăsătură distinctivă: "De aceea cetatea a fost numită Babel, căci acolo DOMNUL a încurcat limba întregului pământ". Astfel acest oraş este unic în istorie şi rămâne distinct datorită turnului ridicat în el, a atitudinii de opoziţie faţă de Dumnezeu a locuitorilor lui, a încurcării limbii şi împrăştierii acestora pe tot pământul.

    Deşi este descris ca un "nume", Babilonul, cu extensia "cel Mare", sună mai degrabă ca un titlu. Nu este însă ceva neobişnuit în Apocalips. Isus este numit "Cuvântul lui Dumnezeu" şi "Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor" deşi aceste "nume" sunt mai degrabă titluri (19:13, 16).

Un nume de la soţ?

    Un alt mod de a asocia cuvintele scrise pe fruntea prostituatei cu numele fiarei este să se observe că femeia este căsătorită. Deşi imorală, ea este descrisă ca având un soţ şi copii (18:7; vezi şi Isaia 47:8). Aparţinând unui posesor conjugal, ea este liberă de griji şi ocară pentru că îi poartă numele (comp. Isaia 4:1). În acest sens ea "stă" pe fiară şi cei doi se susţin reciproc ca o familie. Aşa cum sunt văzuţi de Ioan, ei acţionează ca un singur corp! (Comp. 1 Cor. 6:16)

Pentru detalii referitor la fiară vezi Misterul fiarei stacojii.

CUPRINS

Pe mâna dreaptă sau pe frunte

"Şi face ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi robi,

să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte"

   Dacă semnul poate fi numele sau numărul fiarei şi dacă el este pus pe mână sau pe frunte, înseamnă că teoretic există patru moduri în care s-ar putea face marcarea:

         (1) nume pe mână

         (2) nume pe frunte

         (3) număr pe mână

         (4) număr pe frunte

    Dar, Babilonul cel Mare este un imperiu totalitar a cărui politică principală este uniformizarea. Cu greu ne-am putea imagina o diversitate de patru clase în care să fie împărţiţi oamenii. Deşi gramatica pasajului permite toate aceste combinaţii, mesajul transmis este mult mai specific: există două semne diferite pentru (că există) două locuri diferite unde se aplică. În acest caz sunt numai două posibilităţi în care se face însemnarea:

         (1) nume pe frunte şi număr pe mână

         (2) nume pe mână şi număr pe frunte

    Prima variantă este singura logică şi sprijinită de context. Cei 144.000 (14:1), prostituata (17:5) şi robii din 22:3 au scrise nume pe frunte. Există şi alte motive pentru care numele fiarei ("Babilonul cel Mare") este scris pe frunte şi numărul ei ("666") pe mână.

    Aşa cum am văzut în capitolul anterior, semnul este pus pe fruntea sau pe mâna unor categorii sociale diferite, "mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi robi". Din punctul de vedere al locului de aplicare există însă numai două categorii: cei cu semnul pe frunte şi cei cu semnul pe mână. Prostituata din capitolul 17 reprezintă categoria celor care au acceptat semnul de bunăvoie şi chiar cu plăcere. Un asemenea semn este o "mândrie" şi este purtat la loc de cinste, "pe frunte". Fruntea oferă loc suficient pentru un şir de cuvinte (comp. v. 5) şi acestea sunt vizibile dacă capul este ţinut sus. Ieremia 3:1-3 vorbeşte despre "fruntea de curvă" pentru a descrie cinismul unei femei imorale care nu pleacă capul şi nu se ruşinează de faptele ei. De asemenea, un semn pe frunte poate fi identificat cu uşurinţă într-o mulţime compactă de oameni (comp. Ezec.9:4, 5).

    Cealaltă categorie, cei care au semnul pe mână, poate fi identificată cu uşurinţă dacă separăm prostituata de celelalte "personaje" sau simboluri prezente în context. De exemplu, aflăm că ea este "îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele martorilor lui Isus" (v. 6). Desigur, aceşti 'sfinţi şi martori' (sau martiri) au fost persecutaţi pentru că nu s-au închinat la fiară. Deci ei nu au semnul ei, nici pe frunte, nici pe mână. În 14:8 se spune însă că ea "a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei". Cu ce rezultat? Textul continuă:

    "Dacă se închină cineva [desigur şi ca urmare a 'vinului'] fiarei şi icoanei ei şi primeşte un semn pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei lui" (14:9, 10).

    În contrast cu adepţii sistemului fiarei, cu promotorii şi protejaţii ei, care au ca semn numele fiarei pe frunte, un semn mai distins care-i situează în "familie" (numele am văzut că este un semn şi al familiei), celorlalţi li se pune doar un număr pe mână. Dacă nu ar fi în vigoare interdicţia de a cumpăra sau vinde, mulţi ar fi nehotărâţi în ce priveşte acceptarea semnului. În plus, semnul pe mână nu poate fi văzut de la distanţă (fiind mai mic şi la loc mai ferit). El nu este o cauză de mândrie elitistă, în măsura în care cei mai mulţi îl au. Dacă cineva, având semnul pe mână, se mândreşte totuşi cu el, aceasta ţine de simpla apartenenţă la majoritate (şi astfel la "normalitate"), în contrast cu minoritatea persecutată a "sfinţilor şi martorilor lui Isus".

    Mâna, în special mâna dreaptă, reprezintă implicare, voinţă, acord (Gal. 2:9; Ezra 10:19). După ce se precizează că semnul este pus "pe mâna dreaptă", se spune apoi simplu "pe mână" (14:9; 20:4).

CUPRINS

Semnul şi marea mulţime

"Aceştia sunt cei care vin din necazul cel mare"

    În timp ce despre grupul celor 144.000 se spune în versetul imediat următor (14:1) că "aveau scris pe frunte numele său şi numele Tatălui său", despre marea mulţime din capitolul 7 nu se spune că membrii ei ar avea vreun semn. Există câteva lucruri care trebuie luate în consideraţie în legătură cu marea mulţime.

    În primul rând, ea există ca atare numai după necazul cel mare. Conform descrierii, ea "vine" din marele necaz în sensul că se formează pe parcursul acestuia. Astfel mulţi dintre membrii ei este posibil să fi avut pentru un timp semnul fiarei - cel mai probabil pe mână. În orice caz, la sfârşitul celor 42 de luni (în care Babilonul cel Mare impune semnul), se anunţă "celor ce trăiesc pe pământ, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui popor" un mesaj ultimativ care trebuie să clarifice situaţia (14:6-10). Cei din marea mulţime 'trăiesc pe pământ (adică în Babilon) şi sunt din orice neam, seminţie, limbă şi popor' (7:9). Trei îngeri spun unul după altul:

           pământul, marea şi izvoarele apelor;

    (2) A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei!

    (3) Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte un semn pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul

          mâniei lui Dumnezeu.

   Cu alte cuvinte, acum este timpul de decizie! Puterea imperiului a căzut şi oamenii ar trebui să se închine lui Dumnezeu şi să se teamă de el, nu de fiară. Nu mai este disponibil "vinul desfrânării" prostituatei, influenţa coruptă şi probabil nici denunţurile şi ameninţarea. Dacă cineva se mai închină fiarei, acum într-o culoare politică nouă, o face pentru că alege acest lucru. Conform avertismentului, este o alegere făcută cu preţul de a suporta mânia lui Dumnezeu, aşa cum alţii au ales cu preţul vieţii lor să nu se închine. Este de aşteptat că la acest timp 'marea mulţime' manifestă o atitudine hotărâtă, indiferent cum au stat lucrurile înainte.

      Această schimbare de situaţie şi atitudine are corespondente profetice în istoria biblică. Un caz relevant este drama în care Ilie a întors inima poporului spre Dumnezeu, provocând şi omorând pe profeţii lui Baal. Aceasta s-a întâmplat la capătul a trei ani şi jumătate de secetă şi persecuţie. Cu acea ocazie regina Izabela a "căzut" în ochii mulţimii de la poziţia ei temută şi influentă. Dacă înainte poporul a oscilat între doi dumnezei, acum a înţeles clar că numai "DOMNUL [Iehova] este Dumnezeu!". Printre cei care s-au bucurat trebuie să fi fost şi Obadia, "mai marele casei lui Ahab". În 1 Regi 18:3, 4 citim despre el:

    Obadia se temea mult de DOMNUL. De aceea când Izabela a nimicit pe prorocii DOMNULUI, Obadia a luat o sută de proroci, i-a ascuns câte cincizeci într-o peşteră şi i-a hrănit cu pâine şi apă (vezi şi v. 12, 13).

    Au fost în realitate 7000 de bărbaţi care "nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal şi a căror gură nu l-au sărutat" (1Reg. 19:18). Obadia şi alţii ca el, care i-au sprijinit, ascunzându-i şi hrănindu-i, îi reprezintă pe membrii în formare ai 'marii mulţimi' în timpul necazului celui mare. Deşi Obadia şi ceilalţi nu erau printre cei "7000", în inima lor ei 'se temeau mult de DOMNUL'. Isus a spus că nimeni care ajută un proroc, nu-şi va pierde răsplata, ba chiar va primi răsplata unui proroc! (Mat. 10:40-42).

    Poate că membrii marii mulţimi nu au înţeles pe parcursul necazului că este timpul să slujească numai lui Iehova în ciuda opoziţiei Babilonului. Dar ei nu i-au persecutat pe închinătorii adevăraţi. În loc să-i privească cu dezgust sau apatie, ei au luat poziţie în favoarea lor, punându-şi chiar viaţa în pericol. Chiar dacă nu au ajuns ei înşişi în închisoare, i-au 'vizitat şi sprijinit pe fraţii neînsemnaţi ai lui Isus' care au avut de suferit în acest fel (comp. Mat. 25:31-46).

    Întrucât pe parcursul necazului viitorii membri ai marii mulţimi nu au fost printre promotorii închinării false (ca Izabela şi prorocii lui Baal în timpul lui Ilie), ei nu au aparţinut clasei prostituatei şi astfel nu au avut numele fiarei divinizate scris pe frunţile lor. Dar, ca supuşi sau sclavi ai sistemului babilonic, ei au fost nevoiţi să poarte semnul apartenenţei pe mână, ceea ce explică accesul lor la mijloacele de subzistenţă (dreptul de a putea "cumpăra sau vinde") şi sprijinul pe care au fost astfel în măsură să-l dea celor persecutaţi.

      Nefiind creştini declaraţi sau 'fraţi ai lui Isus' pe perioada necazului celui mare, ei nu au numele înscris "în cartea vieţii Mielului" (Apoc. 13:8) şi nu vor fi răsplătiţi cu viaţă nemuritoare şi cu privilegiile regale rezervate pentru 'fraţii lui' (1:6, 9), dar vor moşteni propria lor viaţă, atunci când regele ajuns la putere îi va despărţi de cei apatici şi răuvoitori şi-i va lăsa în viaţă. Această viaţă va putea deveni în timp una veşnică (Vezi Mat. 25:31-46). "Mielul... îi va păstori şi îi va duce la izvoarele apelor vieţii" (Apoc. 7:17).

CUPRINS

De ce Babilonul cel mare?

"A căzut, a căzut Babilonul cel mare!"

    Există un număr de lucruri în Apocalips care sunt supranumite "mari" cu diferite conotaţii, unele în legătură chiar cu Babilonul:

•  necazul cel mare (cu sensul de cel mai mare în istorie)

•  vulturul cel mare (comparativ cel mai mare, un simbol al lui Dumnezeu)

•  ziua cea mare (cea mai importantă, ziua finală)

•  balaurul cel mare (dominaţia umană peste pământ, Dan. 2)

•  fluviul cel mare (comparativ cel mai mare, simbolic)

•  cetatea cea mare (metropola, capitala lumii)

•  prostituata cea mare (mama prostituatelor, cu cele mai extinse relaţii)

•  Babilonul cel mare (extins, grandios, invincibil)

    Toate acestea sunt nu doar calificate, ci şi clasificate de atributul 'mare'. Ele sunt descrise astfel ca fără egal în mărime şi importanţă în sfera lor din perspectivă umană. Desigur, pentru lucruri care nu aparţin lui Dumnezeu conotaţia este negativă, de aroganţă provocatoare. De exemplu, în timp ce Ierusalimul este numit "cel nou", Babilonul care i se opune este "cel mare".

    Expresia "Babilonul cel mare" apare ca atare pentru prima dată în Daniel, în cuvintele lăudăroase ale împăratului Nebucadneţar, cuvinte care, nu întâmplător, provoacă suveranitatea lui Dumnezeu asupra pământului:

   "Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca reşedinţă împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele? În timp ce cuvântul era încă în gura împăratului, un glas s-a coborât din cer: 'Află împărate Nebucadneţar că ţi s-a luat împărăţia! Te vor izgoni din mijlocul oamenilor şi locuinţa ta va fi cu fiarele câmpului, iţi vor da să mănânci iarbă ca la boi şi şapte timpuri vor trece peste tine, până vei recunoaşte că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi că o dă cui vrea'" (Dan. 4:30-32).

    Nebucadneţar a primit o lecţie de umilinţă pentru a înţelege că "Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea el", deci şi lui (4:24). În final el a recunoscut că oricât de mare era Babilonul lui, împărăţia lui Dumnezeu era mai mare; ea era veşnică, se întindea şi peste ceruri şi nu nimeni nu i se putea opune în mod real (v. 34, 35).

    În loc de pretenţii la divinitate, Nebucadneţar a ajuns mai jos decât oamenii (comp. Isaia 14:13, 14; Apoc. 13:6).

    Deşi a fost prima cetate construită după Potop, Babilonul nu a devenit o putere politică importantă decât în secolul al VII-lea  î.e.n., odată cu venirea la tron a lui Nebucadneţar. Totuşi numele "Babilonul cel mare" este în armonie cu unele caracteristici istorice imperialiste ale metropolei. Astfel Babilonul se situează pe primul loc în multe privinţe:

•  a fost cea mai veche cetate, fiind prima ridicată după Potop

•  a fost primul regat întemeiat pe pământ, cu Nimrod ca rege

•  zidirea lui şi a turnului au urmărit de la început păstrarea mărimii regatului

•  s-a extins planetar prin împrăştierea ziditorilor ei pe întregul pământ

•  a fost primul regat care a intrat în conflict cu poporul lui Dumnezeu (Gen 14)

•  a fost primul regat căruia Dumnezeu i-a acordat suveranitate mondială

•  este capul de aur al unei construcţii care durează până la venirea regatului lui Dumnezeu

    În Apocalips Babilonul cel Mare este descris prin caracteristici asemănătoare ca îl fac fără egal în mărime şi putere, dar şi în vinovăţie:

•  "autoritate... peste orice popor" (13:7)

•  "a adăpat toate neamurile" (14:8; 18:3)

•  "are stăpânire peste împăraţii pământului" (17:18)

•  "păcatele ei au ajuns până la cer" (18:5)

•  "cetatea cea mare, cetatea cea tare" (18:10)

•  "în ea a fost găsit sângele... tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe

    pământ" (18:24)

    Chiar dacă locuitorii pământului au motive să privească cu frică sau admiraţie spre Babilon, slujitorii lui Dumnezeu îl înfruntă ştiind că Dumnezeu este mai mare şi mai tare. "Domnul Dumnezeu care a judecat-o este puternic" (18:8). "Mântuirea, slava şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru... pentru că a judecat pe prostituata cea mare" (19:1, 2). Dacă "Goliat" este mare, atunci este şi mai evident că puterea izbăvitoare este a lui Dumnezeu şi că această putere este incomparabilă. Suveranitatea lui Dumnezeu nu poate fi provocată fără consecinţe. Căderea marelui Babilon este lecţia acestui adevăr.

CUPRINS

O împărţire în trei a Babilonului?

"Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi"

    Am văzut că din perspectiva numărului fiarei în Babilonul cel Mare există o majoritate (simbolic 2/3) marcată cu numărul 666 şi o minoritate (1/3) care nu acceptă semnul înregimentării în închinarea la fiară, membrii acesteia fiind pecetluiţi cu pecetea lui Dumnezeu ca israeliţi autentici. Ar putea aceste trei treimi să se regăsească în 'împărţirea în trei părţi' a Babilonului?

    Ca orice imperiu totalitar, Babilonul urmăreşte să se menţină ca un monolit infragmentabil. În Apocalips el şi "regele" lui sunt descrişi sub forma unei fiare ce duce război pentru impunerea autorităţii cu scopul dominării şi uniformizării întregului pământ. Ies in evidenţă expresii ca "putere peste orice...", "tot pământul", "toţi cei ce locuiesc pe pământ", "pământul şi cei care locuiesc pe pământ", "pe pământ, în faţa oamenilor", "cei care locuiesc pe pământ" (2x), "toţi" (2x), "nimeni". Totuşi la potirul al şaptelea Babilonul planetar, Babilonul cel Mare, se fragmentează în trei părţi!

    "Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi, şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei lui" (Apoc. 16:19).

    În antichitate Babilonul fusese "împărţit", la căderea lui, mezilor şi perşilor (Dan. 5:28-31). Fiind un imperiu compozit -naţional, etnic, lingvistic şi religios -, el putea fi divizat cu uşurinţă după oricare dintre aceste criterii. Dumnezeu fusese responsabil de autoritatea pentru şaptezeci de ani a Babilonului asupra popoarelor şi el cauza acum căderea şi 'împărţirea' lui. Babilonul cel Mare este o reflectare mistică a Babilonului antic, "reînviat" prin apariţia pe scena lumii a unei guvernări globaliste - în profeţie "fiara de culoare stacojie" -, care va da impresia revenirii din trecut a dinastiei lui Nebucadneţar. Această dictatură va reactiva şi uni rămăşiţele imperiilor anterioare simbolizate prin cele şapte capete şi cei zece regi ai ultimului cap. În aceste condiţii, căderea şi fragmentarea "Babilonului" renăscut se vor putea produce cu uşurinţă (Comp. Apoc. 18:10, 21).

    Anterior 'împărţirii în trei' de la potirul al şaptelea, evenimentele ce survin la primele patru trâmbiţe afectează ceea ce reprezintă "a treia parte" din pământ, din mare, din ape şi izvoarele apelor şi din luminătorii cereşti. La trîmbiţa a cincea sunt afectaţi o parte din israeliţii captivi, cei fără pecetea lui Dumnezeu. La trâmbiţa a şasea sunt "ucişi" a treia parte din oameni. Mai târziu israeliţii pecetluiţi părăsesc Babilonul. De asemenea, pe parcursul turnării potirelor se radicalizează anumite poziţii. La potirul al şaselea apele Eufratului se retrag şi regii pământului încep să-şi concentreze armatele în locul numit Armaghedon. Coroborând aceste date putem stabili componentele structurale ale Babilonului care s-ar putea disocia la potirul al şaptelea:

1/3 - Rămăşiţa israelită pecetluită (144.000), pe care Dumnezeu o numeşte acum "poporul meu" şi care părăseşte Babilonul pentru a nu mai fi considerată o parte a acestuia (Apoc. 14:1; 18:4; comp. Is. 19:24 şi Zah. 13:9).

1/3 - Israeliţii nepecetluiţi, care s-au naturalizat în Babilon alături de populaţia "nativă" a metropolei şi se identifică cu el prin interesele comune şi numele purtat pe frunte. Ei decid să nu se întoarcă în Sion (Apoc. 7:4; comp. 2:9).

1/3 - Un segment conjunctural. La acest timp "fiara", conducerea mondială, revine la vechea "culoare" politică. Ea este urmată de "zece regi" cu ambiţii naţionale renăscute şi de popoarele acestora simbolizate prin "ape multe". Toţi aceştia adoptă direcţii şi atitudini noi faţă de imperiul defunct, de la groază şi lamentare până la ură şi dorinţă de jefuire. De asemenea, o mulţime mare de oameni din toate naţiunile, cândva şi ei o parte a "apelor multe", părăsesc Babilonul alături de rămăşiţa israelită. Aceştia renunţă la semnul fiarei şi abandonează astfel majoritatea reprezentată de acesta. Este un motiv pentru care sunt numiţi şi ei "poporul meu"  (Apoc. 7:9; 18:4; vezi 14:6-12; comp. Zah. 8:23).

    Babilonul simbolizat printr-o regină lipsită de griji îşi va pierde "copiii" şi "soţul" într-o singură zi! (Ap. 18:7, 8)Instabilitatea lui este şi mai evidentă după prăbuşirea unei zecimi din cetate. Ceea ce rămâne (9/10) este şi mai "fragil" sau divizibil la trei (Ap. 11:13).

    Potirul al şaptelea marchează momentul exact din scenariul apocaliptic în care Dumnezeu decide că Babilonul este complet "împărţit" şi îşi poate aduce aminte de pedeapsa pe care o merită. O parte a acestei pedepse vine ca urmare directă a fragmentării, prin manifestarea intoleranţei şi urii între fostele componente. Un aspect interesant este că israeliţii nepecetluiţi sunt componenta semnificativă care ajunge în mod direct să sufere pedeapsa divină împotriva Babilonului, să bea "potirul de vin al furiei mâniei lui". Rămăşiţa a suferit deja pe parcursul dominaţiei Babilonului, iar "fiara, împăraţii pământului şi oştile lor" vor suferi distrugerea la Armaghedon într-un conflict ulterior. Toţi aceştia părăsesc orice asociere cu Babilonul sau chiar se întorc împotriva lui.

    Împărţirea "în trei" este un fapt evident când rămăşiţa şi marea mulţime părăsesc Babilonul. De asemenea, când fiara şi împăraţii pământului îşi schimbă atitudinea faţă de cetatea prostituată ale cărei "ape" de sprijin au secat. Asemănător modelului antic, existenţa Babilonului celui Mare este fantomatică şi efemeră. Bazându-se pe revenirea din "Adâncul" istoriei pentru puţin timp a fiarei de culoare stacojie (leul babilonean) şi pe sprijinul conjunctural, interesat, al societăţii omeneşti, altfel dezbinate, el se poate destrăma ca un vis peste noapte. Este suficient să fie afectat spiritul care menţine coeziunea Babilonului, ca totul să se prăbuşească:

    Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din templul cerului, din scaunul de domnie, a ieşit un glas puternic, zicând: „S-a sfârşit!“ Şi au început să fie fulgere şi glasuri şi tunete; şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi, şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui (Apoc. 16:17-21)

    Când este afectat "văzduhul", aerul ideologic pe care îl inspiră fiecare om, societatea omenească organizată intră în dezagregare şi colaps (Comp. Efes.2:2; 2 Pet. 3:10). "Cetatea cea mare", marele imperiu care a încarcerat conştiinţele şi a înregimentat energiile, inspirând oamenilor scopuri comune egocentriste, dar şi toate organizaţiile, "cetăţile neamurilor", care s-au dovedit un drog al minţilor prin obiectivele lor înşelătoare, sunt demascate şi nu mai pot mobiliza pe cei care iubesc adevărul şi îl identifică cu luciditate pe adevăratul Creator al tuturor lucrurilor vitale (Apoc. 14:7, 8).

CUPRINS

Babilonul - balaurul numit Satan

   Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satan, acela care înşeală întreaga lume,

a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui - Apoc. 12:9.

    Ordinea cuvintelor subliniate este critică în această frază din punct de vedere hermeneutic. Balaurul este ceva sau cineva, iar "Diavolul" şi "Satan" sunt supranume. Expresia nu este echivalentă cu 'Diavolul şi Satan numit balaurul'. "Satan" [adversar] este un nume descriptiv şi îl înfăţişează în context pe balaur ca pe un adversar al accesului la regalitate asupra pământului a seminţei mesianice a femeii şi astfel un duşman al acestei femei care se luptă să producă sămânţa (Apoc. 12; comp. Gen. 3:15; vezi Comentariul la Apocalips 12:7, 8).

    Clarificarea de mai sus este importantă pentru că în general se crede că "Satan" este un înger spiritual, reprezentat în simbolistica apocaliptică printr-un balaur. Fie că un asemenea înger există, fie că nu, simbolul balaurului nu se referă la el. Balaurul este un sistem omenesc, orientat ideologic, care îşi are raţiunea de a exista în extinderea suveranităţii proprii. Atât moral (independenţa faţă de Creator) cât şi "teritorial" (stăpânirea pământului). Deviza lui? Întregul pământ este al posesorilor de facto şi nimeni din afară, nici măcar un dumnezeu din cer, nu-l poate revendica, total sau parţial, ca moştenire pentru aleşii lui. Datorită spiritului ostil de care este pătruns faţă de cei ce gândesc altfel, acest sistem acaparator este un diavol şi un satan, potrivit tradiţiei biblice de a se numi astfel tot ce se opune poporului lui Dumnezeu, luptei acestuia de a-şi păstra loialitatea faţă de el şi faţă de "moştenirea" regatului mesianic (comp. Mat. 16:23).

Unul dintre trei monştri

    Atunci când Babilonul antic a cucerit Ierusalimul şi a dus în captivitate pe ultimii locuitori din Iuda, Ieremia a fost inspirat să scrie profetic în numele naţiunii: "Nebucadneţar, împăratul Babilonului, ...m-a înghiţit ca un balaur" (51:34). Balaurul sau dragonul este o creatură mitică, o combinaţie între crocodil şi şarpe. Aşa ca şi Babilonul antic, balaurul apocaliptic aparţine sferei umane, alături de alţi monştri sau "fiare" care stăpânesc pe pământ:

     Numărul capetelor şi coarnelor trimit spre profeţia lui Daniel. (Vezi Cele zece coarne - cu şi fără diademe). Balaurul (1)iese în evidenţă prin capetele lui (menţionate întâi şi încoronate). Din perspectivă profetică balaurul pare să fie un simbol mai cuprinzător al puterilor mondiale descrise în Daniel, capitolele 2 şi 7. În capitolul 2 ca o satuie uriaşă, având capul de aur (Babilonul), iar în capitolul 7 ca patru fiare cu şapte capete, dintre care primul Babilonul. Fiara (2) se evidenţiază prin coarne (menţionate întâi şi încoronate) şi corespunde fazei finale a acestor construcţii politice în care pe ultimul cap cresc zece coarne în încercarea de perpetuare a stăpânirii ei. În Daniel 7:24 se spune: "Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi". După ce balaurul a domnit prin toate capetele încoronate, el dă "scaunul lui de domnie" fiarei care nu are diademe pe capete, ci pe coarne (Apoc. 13:2). În scenă intră şi o altă fiară (3) care are două coarne ca ale unui miel şi vorbeşte ca un balaur (prorocul mincinos).

    Această triadă de monştri, acţionează în comun pentru a înşela prin cuvintele lor orăcăitoare întregul pământ locuit:

    "Am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos, trei duhuri necurate, ca nişte broaşte" (16:13)

    Ordinea în care sunt menţionate aceste fiare şi în care îşi mandatează autoritatea una alteia dă de înţeles că există nu doar o ierarhie a autorităţii, ci şi o întindere diferită în timp a activităţii lor. Balaurul este primul şi părăseşte scena ultimul (Apoc. 19:20; 20:2, 3). Poziţionarea lui ca sursa primară de influenţă şi autoritate pentru două din aceste sisteme de putere, rezervarea dreptului de colector final al veneraţiei oamenilor, ca şi prezenţa lui de la prima până la ultima rebeline împotriva lui Dumnezeu, îl identifică drept promotorul opoziţiei organizate împotriva lui Dumnezeu. Întrucât spiritul de neascultare emană în forma lui primară de la baza societăţii omeneşti, din egocentrismul individual, balaurul cu şapte capete este mai mult decât şirul de puteri mondiale care s-au ridicat după potop începând cu Babilonul şi care au stapânit asupra poporului lui Dumnezeu .

    Balaurul este expresia încarnării acestui spirit ca şi ideologie în organismul societăţii omeneşti. Rezultatul vizibil a fost şi este ridicarea marilor imperii istorice pe criterii etnice, geografice, religioase şi mai recent rasiale şi ideologice. Organizaţii politice cu motivaţii proprii, pornite cu "mânie mare" să anihileze tot ce le ameninţă sau ce nu li se conformează (Dan. 7:7; comp. Mat. 2:16). Urmând formele temporare de manifestare ale "Babilonului celui Mare", care toate au promis să înalţe suveranitatea omului în timp ce de fapt au răpit-o, oamenii au fost "înşelaţi" şi "înghiţiţi" pentru a deveni elemente componente în angrenajul "cel mare". Balaurul cel mare este "acela care înşeală întreaga lume".

Şarpele cel vechi

    Balaurul cel mare este numit şi "şarpele cel vechi". Cele două simboluri alăturate descriu un proces de creştere în timp (comp. Isaia 14:29). Acest "organism" polimorfic a început ca un şarpe (cu un singur cap) şi a sfârşit ca un balaur "mare", cu şapte capete, - după ce a înghiţit toată lumea! Şarpele este astfel o referire la începuturile organizării politice a oamenilor, în primul rând la Babelul lui Nimrod din ţara Şinear (comp. Isaia 27:1*). Atât cetatea şi turnul, cât şi regatul format în jurul acestora, au fost rezultatul spiritului de opoziţie al oamenilor faţă de porunca lui Dumnezeu de a se dispersa pe toată faţa pământului. "Hai să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe faţa întregului pământ" (Gen. 11:4). Confruntarea dintre Babilon şi poporul lui Dumnezeu a început atunci când îndemnul "hai... să nu fim împrăştiaţi" a devenit o deviză a "imperiului". La puţin timp Amrafel, regele Şinearului, împreună că alţi regi aliaţi, s-a confruntat cu Avraam (Gen. 14). Primul cap al balaurului a fost încoronat însă abia în secolul VII î.e.n. când regatul neo-babilonean a devenit putere mondială pentru 70 de ani.

    A existat "şarpele" şi înainte de Babel? Chiar dacă nu cu aceleaşi rezultate politice, spiritul de opoziţie a existat încă de la primii oameni. "Şarpele cel vechi... acela care înşală întreaga lume", este în mod sigur o aluzie la primul şarpe menţionat în Scriptură, şarpele din Eden care a "înşelat-o" pe Eva. Principiul a fost acelaşi. S-a promis o înălţare a suveranităţii individuale în timp ce de fapt aceasta a fost răpită. Pentru o discuţie referitor la identitatea acestui şarpe vezi Şarpele din Eden.

     Eva, Adam, Cain şi apoi mulţi alţii, ca şi "copii" ai şarpelui ("numit Diavolul şi Satan"), au reprezentat perpetuarea sau încarnarea acestuia (1 Ioan 3:10; Mat. 23:32). Ei au format o "ordine" (hai... să nu fim împrăştiaţi) sau o "lume" (gr. kosmos, ordine, aranjare) condamnată de Dumnezeu, kosmos (în greacă substantiv masculin) pe care apostolul Ioan îl numeşte "cel rău" (1 Ioan 3:12, 13). Prin această lume, balaurul babilonic a existat şi înainte de Potop ceea ce explică tragerea la răspundere a Babilonului celui Mare pentru tot sângele care a fost vărsat pe pământ (Apoc. 18:24; comp. Mat. 23:35).

     Dacă în Eden totul a părut o sugestie nevinovată, "balaurul" a ajuns în timp la constrângere violentă! De fapt, Babilonul (lit. confuzie) nici nu ar putea să existe ca ordine sau imperiu decât prin constrângere la conformare. Aceasta îl plasează ca adversar (satan) sau duşman al lui Dumnezeu şi al poporului său.

__________________

 * Isaia 27:1: "Leviatanul, şarpele fugar şi leviatanul, şarpele inelat" - simbol al puterilor mondiale (Brown, Driver, Briggs - Hebrew and English Lexicon).

Legat pentru o mie de ani

(va urma)