"Mai am şi alte oi"

Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc.

Ele vor asculta de glasul meu şi va fi o singură turmă, un singur păstor. - Ioan 10:16

    În Evanghelia după Ioan, capitolul 10, se găsesc două dintre pildele lui Isus spuse cu aluzie la farisei. Ele sunt apropiate tematic şi sunt cunoscute după subiectul lor drept pilda Păstorului adevărat şi pilda Păstorului cel bun. Expresia în discuţie - "mai am şi alte oi" - se găseşte în pilda a doua. Totuşi, pentru înţelegerea ei, va fi util să examinăm ambele pilde şi de asemenea contextul lor.

Pilda Păstorului adevărat

     Această ilustraţie este consemnată în Ioan 10:1-5. Isus a zis:

    "Adevărat, adevărat vă spun că cine nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoţ şi un tâlhar. Dar cine intră pe uşă este păstorul oilor. Portarul îi deschide şi oile aud glasul lui; el îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară. După ce şi le-a scos afară pe toate, merge înaintea lor şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul. Dar ele nu merg după un străin, ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor".

     Un păstor adevărat are anumite semnalmente sau un comportament care le permite oilor să-l recunoască cu uşurinţă şi să îl urmeze. În loc să sară peste zid, păstorul adevărat intră pe uşă. Acest lucru se întâmplă nu noaptea, ci dimineaţa. Portarul îi deschide. Oile îi recunosc glasul în timp ce îşi aud numele în mod individual. La chemare, ies din staul şi se grupează. În loc să fie nevoit să le mâne din spate, păstorul adevărat poate merge înaintea lor. Oile îl urmează încrezătoare, orientându-se după glasul lui. De ce le-a spus Isus fariseilor această ilustraţie?

    El tocmai vindecase un orb din naştere. Deşi orb, acesta l-a "văzut" sau l-a recunoscut pe Isus drept un "păstor" sau un trimis al lui Dumnezeu. Fariseii însă au  devenit "orbi" din cauza prejudecăţilor lor, aşa cum le-a zis Isus cu subînţeles: "Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată: ca cei care nu văd să vadă; şi cei care văd să ajungă orbi".  - 9:39.

    Orbul vindecat era o 'oaie din staul' care recunoştea semnalmentele păstorului, fariseii însă nu, după cum le-a spus Isus în finalul discuţiei: "Dar voi nu credeţi, pentru că nu sunteţi dintre oile mele" (10:26). Care au fost aceste semnalmentele ale păstorului adevărat în cazul lui Isus? Aşa cum se vede din context, acestea erau "lucrările lui Dumnezeu" pe care le înfăptuia el.

     Isus îndeplinea "lucrările lui Dumnezeu" şi acestea constituiau semnul că el era Mesia, Păstorul adevărat trimis de Dumnezeu. El nu trebuia să ocolească portarul. Este interesant de observat ce reacţie au avut "discipolii lui Moise" mai târziu:

    Iudeii deci l-au înconjurat şi i-au zis: "Până când ne tot ţii sufletele în încordare? Dacă tu eşti Cristosul, spune-ne-o pe faţă". "V-am spus", le-a răspuns Isus, "şi nu credeţi. Lucrările pe care le fac eu în numele Tatălui, ele mărturisesc despre mine. Dar voi nu credeţi, pentru că nu sunteţi dintre oile mele. Oile mele ascultă glasul meu; eu le cunosc şi ele vin după mine". - 10:24-27; vezi şi 32-38.

    "Lucrările" miraculoase erau deci semnalmentele că Isus era Păstorul adevărat. Dacă unele oi (fariseii) nu reacţionau cum trebuie, înseamnă că nu erau oile lui Isus.

    Ioan adaugă după cele cinci versete ale ilustraţiei: "Isus le-a spus această pildă [gr. paroimia, aluzie, apropo], dar ei n-au înţeles despre ce le vorbea". Chiar dacă fariseii n-au înţeles semnificaţia vorbirii figurative (Isus le-a mai spus o pildă!), ei înţelegeau bine ce urmăreau, ceea ce făcea ca păcatul lor să fie unul conştient şi astfel de neiertat (comp. 9:41). Fariseii căutau să sperie "oile" ca să nu-l urmeze pe Isus (comp. 9:22; 12:42). Aşa cum se spune în aluzie, "oile nu merg după un străin, ci fug de el". Dacă toate oile ar fugi de Isus, atunci el n-ar fi decât un intrus şi un impostor sau cel puţin aşa ar apărea.

    Dar lucrurile nu stăteau aşa. Isus avea oi! Chiar dacă nu erau foarte multe, acestea existau, îi recunoşteau glasul şi-l urmau. Orbul vindecat era dovada de la faţa locului a unei asemenea oi. El nu s-a lăsat intimidat de excluderea din sinagogă (9:34, 35). Discipolii lui Isus - toţi cei care credeau în el ca trimis al lui Dumnezeu pe baza lucrărilor miraculoase - erau oile lui. Isus avea şi "alte oi", doar că acestea nu erau încă "aduse" şi alăturate aceleiaşi turme (10:16). Toate oile îi fuseseră date de Tatăl lui (10:29). Reacţia lor dovedea că Isus era un păstor, nu un hoţ - păstorul adevărat sau legitim. Fariseii şi în general iudeii care nu 'credeau' nu erau decât o excepţie. Ei nu erau oile lui (10:25, 26).

Staulul şi oile

    Nu este sigur în care "sabat" a făcut Isus vindecarea şi când le-a spus fariseilor cele două pilde. Ioan ne dezvăluie că "în Ierusalim era atunci sărbătoarea Înnoirii templului. Era iarnă. Şi Isus se plimba prin templu, în porticul lui Solomon" (10:22). Sărbătoarea Înnoirii templului se celebra în decembrie. La acest timp vremea era rece şi ploioasă [Isus vorbea în porticul acoperit], iar oile erau adăpostite în staule, prevăzute cu ziduri înalte de piatră pentru protecţia împotriva hoţilor şi a lupilor. Ca de obicei în comparaţiile sale, Isus s-a folosit de lucruri din experienţa imediată a auditorilor săi.

    Ilustraţia este generică. Ea descrie comportamentul natural al oilor şi păstorului adevărat în orice staul. Oile recunosc păstorul, dar fug de străini. Toate oile aparţinând unui păstor reacţionează în acest fel. Deci oile la care a intrat Isus pe uşă nu pot fi naţiunea iudeilor în ansamblu, care în cea mai mare parte a ei l-a respins ca păstor trimis de Dumnezeu. Oile din "staul" sunt mult mai puţine şi sunt acelea care au intrat sau intră prin el în calitate de "uşa oilor".

Pilda Păstorului cel bun

    Fariseii n-au înţeles aluzia sau semnificaţia primei pilde.

    Isus deci le-a spus iarăşi: "Adevărat, adevărat vă spun, eu sunt uşa oilor. Toţi cei care au venit înainte de mine sunt hoţi şi tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei. Eu sunt uşa. Dacă intră cineva prin mine, va fi mântuit, va intra şi va ieşi şi va găsi păşune. Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să distrugă. Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug". - 10:7-10.

    Dacă Isus este păstorul cel bun, atunci el este, figurativ vorbind, şi o "uşă" pentru oi. Uşa la un staul era ceea ce despărţea mediul ostil, neprotejat, din afară de locul păzit din interior. Uşa era de asemenea calea spre păşunea care întreţinea viaţa oilor. Isus le asigura pe ambele. 'Dacă oile intră prin mine în staul sunt salvate, intră seara şi ies dimineaţa spre păşune'. Indiferent în ce direcţie trec pe uşă, dacă o fac sub toiagul meu, oile 'au viaţă şi o au din belşug'. Rareori uşa era mai mult de nişte crengi ţepoase sau direct corpul păstorului care stătea de-a curmezişul. Aici Isus a mers mai departe cu comparaţia. El nu este doar păstorul legitim în loc să fie un hoţ de oi. El este un păstor de calitate în contrast cu pretinşii păstorii anteriori. Aceştia "toţi" nu au fost o uşă protectoare pentru oi ci, din contra, le-au sacrificat pentru ei înşişi, dovedindu-se astfel de fapt nişte "hoţi şi tâlhari" (comp. Ezec. 34:10). Prin tradiţiile lor dezvoltate de secole cu care hrăneau poporul, cărturarii şi fariseii se considerau păstori 'înainte de Isus', "dar oile n-au ascultat de ei" pentru că "uşa" lor nu oferea nimic (comp. Mat. 23:13). Isus a continuat:

    Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi. Dar cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le împrăştie. Cel plătit fuge, pentru că slujeşte pentru plată şi nu-i pasă de oi. Eu sunt păstorul cel bun. Eu cunosc pe cele ce sunt ale mele şi sunt cunoscut de cele ce sunt ale mele, aşa cum Tatăl mă cunoaşte pe mine şi cum eu cunosc pe Tatăl; şi eu îmi dau viaţa pentru oi". - 10:11-15.

    Isus este "păstorul cel bun" [gr. kalos, potrivit, bun conform scopului]. Isus a dovedit în anii de serviciu că nu a precupeţit nici un efort pentru a veni în ajutorul "oilor" (Mat. 9:35, 36; Mar. 6:34; compară Ioan 18:8, 9). Anterior Isus arătase că oile nu fug de păstor, ci numai de străini, pentru că există un ataşament al oilor faţă de păstor. Acum el spune că nici păstorul bun nu "fuge" când oile sunt în pericol, aşa cum fug cei plătiţi. Există un ataşament al păstorului faţă de oi. Oile păstorului plătit "nu sunt ale lui". Oile lui Isus sunt proprietatea lui. "Eu cunosc pe cele ce sunt ale mele şi sunt cunoscut de cele ce sunt ale mele". Relaţia dintre Isus şi oi este comparabilă ca şi apropiere cu relaţia lui cu Tatăl. Este astfel asemănătoare unei relaţii "de sânge", în care sacrificarea vieţii este ceva de la sine înţeles. Isus vorbea despre discipolii lui cărora le-a spus mai târziu:

    Nimeni nu are o iubire mai mare decât acel care îşi dă viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei... pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl (Ioan 15:13-15)

    Isus le-a spus mai departe fariseilor:

    Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul meu şi va fi o singură turmă, un singur păstor. Din pricina aceasta Tatăl mă iubeşte: pentru că îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu mi-o ia, ci o dau de la mine însumi. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi. Această poruncă am primit-o de la Tatăl meu. - 10:16-18.

    Aici Isus include în grupul oilor pe care le posedă şi "alte oi" pe care 'trebuie să le aducă' şi care nu sunt din staulul discipolilor lui. El este sigur de rezultat: acestea vor reacţiona la glasul lui ca şi primele oi şi vor fi alăturate turmei lui. Cum este posibil acest lucru?

    Există un contrast între pronumele demonstrative folosite în expresiile: staulul acesta şi oile acelea. Staulul "acesta" este cel de aici (despre care discut sau chiar pot arăta printr-un gest), oile "acelea" sunt din alt staul (şi evident din alt loc). Pentru Isus "staulul acesta" era cel la care el fusese până acum "uşa" şi păstorul. "Alte oi" erau şi ele ale lui, dar el nu le 'adusese' încă. Ele fuseseră pregătite să reacţioneze la semnalmentele lui şi întâlnirea cu ele avea să fie ca aceea a unui păstor care se întoarce după un timp de absenţă la oile lui.

    Isus 'trebuia să aducă' celelalte oi (poporul pregătit pentru Domnul) lângă primele, în aşa fel încât să fie "o singură turmă, un singur păstor". Aveau să fie aduse "alte oi" şi în acelaşi staul, în "staulul acesta"? Bineînţeles. Totuşi Isus nu precizează acest detaliu. Dealtfel, ar fi fost nerelevant pentru discuţia lui să spună ce va face apoi cu turma mărită, adică dacă o va adăposti în vechiul staul sau va dărâma zidul de piatră şi va construi un staul mai mare. Un păstor excelent face cum este mai bine pentru oile lui!

Două "turme" de discipoli în timpul lui Isus

    Ioan Botezătorul şi-a început serviciul ca trimis al lui Dumnezeu probabil cu un timp înainte de Isus. Când Isus s-a prezentat la el ca să fie botezat, Ioan era cunoscut şi avea deja un număr de discipoli (Ioan 1:35-37). Scopul activităţii lui era "să gătească pentru Domnul un popor bine pregătit" şi să mărturisească public că Isus este Mesia (Luc. 1:17; Ioan 1:31). Isus a început să strângă şi el discipoli şi doi dintre discipolii lui Ioan au fost primii dintre aceştia. Activitatea de evanghelizare a lui Isus s-a desfăşurat cu un sprijin mai mare de la Dumnezeu, aşa cum a explicat Ioan însuşi: "Căci acela pe care l-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-i dă Duhul cu măsură. Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucrurile în mâna lui." - Ioan 3:34, 35; vezi şi 5:36.

    "Toate lucrurile" date de Dumnezeu în mâna lui Isus includeau "poporul bine pregătit pentru Domnul'. Discipolii lui Ioan aparţineau acestui "popor". Împreună cu discipolii proprii ai lui Isus, toţi aceştia erau 'oile date de Tatăl' (Ioan 10:27-29). Succesul mai mare al lui Isus a început să se vadă curând. Iată ce citim:

    După aceea Isus şi ucenicii lui au venit în ţinutul Iudeii şi el a rămas acolo cu ei şi boteza. Ioan boteza şi el în Enon, aproape de Salim, pentru că acolo erau multe ape; şi oamenii veneau şi erau botezaţi, căci Ioan încă nu fusese aruncat în închisoare. Între ucenicii lui Ioan şi un iudeu a avut loc o neînţelegere cu privire la curăţire. Au venit deci la Ioan şi i-au zis: "Învăţătorule, cel ce era cu tine dincolo de Iordan şi despre care ai mărturisit tu, iată că botează şi toţi vin la el". - Ioan 3:22-26.

    Expresia "toţi vin la el" trădează o oarecare notă de invidie. Ioan însă a găsit normală această afluenţă către Isus şi o compară cu o mireasă care vine la mire. El se consideră doar prietenul mirelui care se bucură în loc să fie gelos (Ioan 3:27-30). Nu la fel se bucurau fariseii de succesul lui Isus. Apostolul Ioan consemnează:

    "Deci când Domnul a cunoscut că fariseii au auzit că Isus face şi botează mai mulţi ucenici decât Ioan, (deşi Isus nu boteza el însuşi, ci ucenicii lui), a părăsit Iudeea şi s-a întors în Galileea. - Ioan 4:1-3.

    Nefiind timpul să atragă atenţia şi persecuţia conducătorilor religioşi, Isus l-a lăsat pe Ioan să continue în acea zonă şi a plecat în Galileea. Ioan a atras însă atenţia lui Irod care l-a închis. Acesta a fost un motiv în plus pentru care Isus a plecat în Galileea.

    Unii consideră că Isus a botezat pentru a-l ajuta temporar pe Ioan în misiunea sa de a predica "botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor" (Luc. 3:3). Dacă ar fi fost aşa, discipolii formaţi de Isus ar fi fost ai lui Ioan. Dar nu. Isus predica aceeaşi veste bună a regatului ca şi Ioan (comp. Mat. 4:17 cu 3:1, 2), dar urmărea să facă mai mult pentru discipolii lui. Isus nu avea sarcina să pregătească un popor care să-l primească pe Mesia. El însuşi era Mesia! Aceasta înseamnă că el 'făcea şi boteza discipoli' în sensul deplin, adică discipoli ai lui Mesia pentru regatul mesianic al lui Dumnezeu (Ioan 4:1; comp. Mat. 11:12; 16:24-27).

    După tradiţie Mesia trebuia să-i conducă pe cei din generaţia lui spre o stare de sfinţenie. Unele mişcări mesianice ale vremii anticipau deja această schimbare de conduită şi cereau membrilor lor să respecte reguli stricte de sfinţenie în raport cu legea mozaică. Apa era percepută ca un element purificator. Întrebat fiind de ce botează spre căinţă [gr. metanoia, schimbare a minţii] dacă nu este Cristosul, Ioan a răspuns că el botează doar în apă [un simbol ceremonial, vizibil], dar că în mijlocul poporului se găseşte unul mai mare decât el care va boteza în spirit sfânt [o forţă mobilizatoare invizibilă]. Isus era în măsură să ducă lucrurile mai departe şi să realizeze adevărata schimbare în oameni. Spiritul sfânt urma să fie factorul principal pentru atingerea stării de sfinţenie necesare intrării în regatul lui Dumnezeu (Ioan 3:5). "Botezul în spirit sfânt" era necesar şi pentru discipolii lui Ioan (Ioan 3:24-27; comp. Fap. 19:1-5).

    Ioan Botezătorul a continuat să aibă discipoli şi după aruncarea în închisoare de către Irod. Aceştia i-au adus vestea despre succesul mare al lui Isus în Galileea. Nerăbdător Ioan i-a trimis pe doi dintre ei la Isus să-l întrebe de ce nu se întâmplă nimic vizibil în legătură cu venirea la putere a regatului dacă el este Mesia. Isus a făcut un număr de lucrări sub ochii lor şi i-a trimis înapoi să-i relateze lui Ioan ce au văzut şi auzit (Luc. 7:16-23). Mai târziu, după ce Ioan a fost omorât de Irod, discipolii lui i-au luat corpul, l-au îngropat şi l-au înştiinţat pe Isus (Mat. 14:12). Acest lucru se întâmpla cu mai mult de un an înainte de propria moarte a lui Isus. În acel moment a devenit evident că se împlinea ceea ce spusese Ioan că el 'trebuie să scadă', iar Isus 'să crească' (Ioan 3:30). Marcu consemnează că după uciderea lui Ioan "Irod a auzit despre Isus, al cărui nume ajunsese vestit, şi a zis:'Ioan Botezătorul s-a sculat dintre cei morţi şi de aceea lucrează aceste puteri prin el'" (Mar. 6:14-16). Într-adevăr, Isus 'creştea' şi ajunsese vestit. Dar ce s-a întâmplat cu lucrarea lui Ioan după moartea acestuia, cu discipolii lui şi cu 'poporul pregătit pentru Domnul'?

"Un singur păstor"

    Asemenea a doi buni păstori, Ioan şi Isus nu şi-au disputat "păşunile" (la fel ca în antichitate Lot şi Avraam, Gen 13:1-12). Iniţial ei activaseră împreună în Iudeea, în deşertul deluros de pe cursul superior al Iordanului şi "dincolo de Iordan" (Mat. 3:1; Luc. 3:3, 4; Ioan 1:28). Când însă Ioan a fost închis şi lucrarea lui întreruptă brutal, Isus a considerat că s-a ajuns la un moment de referinţă în calendarul divin al venirii regatului şi că trebuie să acţioneze cu prevedere ca în timp de persecuţie. Marcu notează:

    "După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând Evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: "S-a împlinit vremea şi împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!" - Mar. 1:14, 15.

    Este de presupus că un număr dintre discipolii lui Ioan, care l-au întâlnit după aceea pe Isus şi au văzut semnele păstorului adevărat - lucrările lui miraculoase -, şi-au pus credinţa în el, alăturându-se în acest fel 'singurei turme'. Dar cea mai mare parte dintre discipolii lui Ioan nu locuiau în Galileea, ci în Iudeea şi dincolo de Iordan în Pereea, una din regiunile administrate de Irod (Ioan 1:28). Ei şi-au păstrat identitatea şi viaţa religioasă recomandată de Ioan (comp. Mat. 9:14). Isus nu a ajuns la ei decât în ultimele luni ale serviciului său, şi aceasta din motive strategice. În Ioan 7 citim despre o incursiune a lui Isus în Iudeea cu şase luni înainte de moartea sa: 

    "După aceste lucruri, Isus străbătea Galileea; nu voia să meargă în Iudeea, pentru că iudeii căutau să-l omoare. Şi sărbătoarea iudeilor a Corturilor era aproape... După ce s-au suit fraţii lui, s-a suit şi el la sărbătoare, dar nu pe faţă, ci cam pe ascuns" - v. 1, 2, 10.

    Aceasta a fost în toamnă. La un timp oarecare după sărbătoarea corturilor (primul reper temporal menţionat este sărbătoarea înnoirii templului din iarnă - Ioan 10:22), Isus şi-a justificat prezenţa în Iudeea spunându-le fariseilor că 'are şi alte oi pe care trebuie să le aducă'. Iudeii considerau zona drept 'staulul' lor. Mai erau patru sau cinci luni în care putea face acest lucru până la încheierea serviciului său în primăvară la Paşte. Erau aceste 'alte oi' discipolii lui Ioan şi alţii care fuseseră pregătiţi de el în Ierusalim, în regiunea Iudeii şi "dincolo de Iordan" în Pereea ca un "popor pregătit pentru Domnul"? Judecând după modul de acţiune al lui Isus, se pare că da. Aceste ultime luni el le-a petrecut într-o campanie specială în aceste locuri pentru aducerea lor într-o singură turmă sub păstorirea lui. Iată ce citim în Ioan 10 după discuţia cu fariseii:

    "Dacă nu fac lucrările Tatălui meu să nu mă credeţi...". De aceea ei căutau iarăşi să-l prindă, dar el a scăpat din mâna lor şi s-a dus iarăşi dincolo de Iordan, în locul unde Ioan botezase la început, şi a rămas acolo. Mulţi veneau la el şi ziceau: "Ioan n-a făcut nici un semn; dar tot ce a spus Ioan despre omul acesta este adevărat". Şi mulţi au crezut în el acolo. - v. 37-42; comp. Mat. 19:1; Mar. 10:1.

    Chiar dacă a fost în pericol, Isus nu s-a retras în Galileea. Aceşti "mulţi" care au crezut în el erau 'pregătiţi' să-l recunoască pe Isus ca păstorul lor datorită a "tot ce a spus Ioan". Văzând semnele făcute de Isus - semnalmentele păstorului adevărat -, aceste alte oi au avut posibilitatea să-l identifice şi să-l primească aşa de parcă ar fi fost dintotdeauna păstorul lor. Până la încheierea misiunii lui, Isus a strâns într-o singură turmă şi a păzit toate oile primite de la Tatăl său (Ioan 10:29; vezi 17:12, 13). N-a pierdut nici una. Când a murit pentru ele, a dovedit o dată în plus că este păstorul cel bun care 'a venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug' (10:10; comp. v. 28).