Şaptezeci de săptămâni

    Interpretarea clasică a profeţiei din Daniel 9:24-27 este că aceasta stabileşte anul venirii lui Cristos în secolul întâi (cu mici variaţii, între 27-34 e.n.) şi că prezice unele evenimente care au caracterizat această venire cum ar fi confirmarea de către el a unui legământ cu evreii timp de o săptămână (7 ani) şi moartea lui la jumătatea acestui interval, urmată de distrugerea Ierusalimului în anul 70 e.n. de către legiunile romane.

    Începând din secolul 19 a câştigat popularitate o abordare futuristă a profeţiei. După 69 de săptămâni consumate până în secolul întâi la prima venire a lui Cristos, ultima săptămână s-ar afla în viitor. Legământul de şapte ani cu "cei mulţi" din Israel ar fi încheiat de Anticrist care ar favoriza reconstruirea templului din Ierusalim. După trei ani şi jumătate de colaborare ar întrerupe jertfele aduse acolo şi s-ar aşeza în acest templu cerând să fie adorat ca Dumnezeu. Aceasta ar declanşa persecuţia din necazul cel mare.

    Ambele variante se sprijină pe o redare discutabilă - deşi tradiţională - a pasajului în multe versiuni populare ale Bibliei. În prima parte a acestui comentariu va fi propusă o redare diferită bazată numai pe textul masoretic. În partea a doua vor fi discutate unele elemente de exegeză determinate de noul text în contextul biblic general.

 Cuprins

 _________________________________________

     Partea I  O traducere mai exactă

        •  Doar 7 săptămâni până la 'mesia'

        •  Va corupe cetatea şi sfântul locaş

        •  "Jumătate" în loc de "la jumătatea"

        •  Textul după BHS (Daniel 9:24-27)

     Partea II  Elemente de exegeză

        •  Poporul unui domn care vine

        •  Pe aripă o urâciune care pustieşte

        •  Legământul pentru cei mulţi

    Există diferenţe notabile între textul tradiţional bazat în mare parte pe redarea Septuagintei şi textul masoretic. Câteva asemenea diferenţe sunt evidenţiate mai jos:

Doar 7 săptămâni până la 'mesia' (9:25)

    Un număr însemnat de versiuni biblice redau cuvintele din versetul 25, în mod sigur sub influenţa Septuagintei, în aşa fel încât să sugereze că până la mesia trec 69 săptămâni. De exemplu, Biblia Cornilescu 2002 (revizuită) spune "până la Unsul (Mesia), Prinţul, sunt şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni" (vezi şi KJV, NAS, NAU, NIV, NJV).

    7 şi 62  săptămâni, însumate, sunt 69! Dacă aceste săptămâni sunt de ani, atunci se obţine un interval de 483 de ani care ar acoperi timpul scurs de la un edict al lui Artaxerxe pentru reconstruirea Ierusalimului până la apariţia ca mesia (uns) a lui Isus, la botezul acestuia sau la intrarea în Ierusalim ca rege.

    Problema dificilă este însă că textul masoretic nu spune că până la mesia trec 69 de săptămâni, ci numai 7! În Biblia Hebraica Stuttgartensia (BHS), pasajul în discuţie sună astfel:

    Să ştii şi să înţelegi: De la ieşirea cuvântului pentru restabilirea şi [re]zidirea Ierusalimului până la uns, conducător, [vor fi] şapte săptămâni. Şi [timp de] şaizeci şi două săptămâni [Ierusalimul] va fi rezidit [cu] piaţă şi şanţ [de apărare], dar în timpuri de strâmtorare.

    O notă marginală din versiunea biblică NET spune la acest verset:

    "Accentele în MT (textul masoretic) indică o disjuncţie în acest punct, care face dificil, dacă nu chiar imposibil, ca "unsul/prinţul" din acest verset să fie identificat ca mesianic. Referirea în v. 26 la cele 62 săptămâni ca o unitate separată favorizează accentuarea din MT, nu traducerea tradiţională. Dacă se urmează accentuarea din MT, se poate traduce 'De la ieşirea mesajului pentru restabilirea şi rezidirea Ierusalimului până ce ajunge un uns, un prinţ, va fi o perioadă de şapte săptămâni. În timpul unei perioade de şaizeci şi două de săptămâni va fi zidit din nou, cu piaţă şi şanţ (de apă), dar în timpuri tensionante'. Traducerea prezentă urmează o redare tradiţională a pasajului care deviază de la accentuarea din MT".

    Nu toate traducerile însă "urmează o redare tradiţională a pasajului care deviază de la accentuarea din MT". De exemplu Biblia Cornilescu nerevizuită (CNS) spunea în 1921:

    Să ştii dar, şi să înţelelegi, că dela darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şasezeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare (Vezi şi NAB, BBE, ERV, ESV, NRS, RSV, SGAT, EDV, HBRV, HSH, JBK, MNT. MRB, TEV care fac aceeaşi diferenţă; Comparisons)

    Complete Jewish Bible (CJB) accentuează distincţia dintre cele două seturi de săptămâni, distanţându-le în cadrul frazei:

    "Să ştii, deci, şi să discerni că şapte săptămâni [de ani] vor trece de la ieşirea decretului pentru a restabili şi rezidi Ieruşalaimul şi până vine un prinţ uns. Acesta va rămâne în construcţie pentru şaizeci şi două de săptămâni [de ani], cu spaţii deschise şi şanţuri de apărare; dar acestea vor fi timpuri de necaz". (Vezi şi JPS HOLY SCRIPTURES 1917, publicată de Jewish Publication Society).

    Deci conducătorul numit (de noua putere persană) ajunge cu edictul după 7 săptămâni (probabil din cauza distanţei sau a opoziţiei unor oficiali imperiali) şi reconstrucţia Ierusalimului are loc apoi sub conducerea lui timp de 62 de săptămâni!

▲

Va corupe cetatea şi sfântul locaş (9:26)

    Aproape toate versiunile biblice traduc cuvântul ebraic şachath din versetul 26 cu "a distruge".

"Poporul unui domn care va veni va distruge cetatea şi sfântul locaş" (Dan. 9:26, BC).

    În consonanţă cu această redare invariabilă, cei mai mulţi biblişti explică această parte a profeţiei prin distrugerea adusă de armatele romane asupra Ierusalimul şi templului acestuia în anul 70 e.n.

    Totuşi verbul ebraic înseamnă, în sensul lui de bază, "a afecta, a corupe" şi este folosit în VT atât cu referire la o corupere (stricare) fizică, cât şi cu referire la o corupere spirituală, morală ori religioasă. Aici sensul determinat de context pare să fie de corupere a cetăţii şi sfântului locaş prin generalizarea apostaziei (eliminarea unsului, legământul timp de o săptămână cu un domn străin, înlocuirea jertfei necurmate cu urâciunea pustiirii).

    Cei afectaţi de corupere sunt oamenii (cei care populează cetatea sau slujesc la templu), aşa cum se vede din profeţia paralelă din capitolul 8 unde este folosit acelaşi verb: "Prin inteligenţa lui va face să prospere înşelăciunea în mâna lui; se va înălţa în inima lui; şi prin prosperitatea lui va strica pe mulţi" (v. 25).

    De asemenea în profeţia paralelă din 11:25 se spune: "Nişte oşti (lit. braţe) trimise de el vor veni şi vor profana sfântul locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea care pustieşte". Dacă sfântul locaş şi cetăţuia ar fi pustiite în sens literal, în sensul ruinării clădirilor şi depopulării complete, nu ar avea sens aşezarea ulterioară acolo a unui idol pentru închinare care şi el pustieşte. Pustiirea menţionată de trei ori în context (v. 27, 28) trebuie să se refere la persecutarea uneia dintre părţile aflate în conflict (comp. Fap. 8:3 unde se spune că Saul devasta biserica).

    Alte exemple semnificative de uzanţă a verbului în Scripturile Ebraice:

Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de violenţă. Dumnezeu s-a uitat spre pământ, şi iată că pământul era stricat; căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ... iată, îi voi nimici (lit. strica) împreună cu pământul... Gen. 6:11-13 (4x).

Vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre ca nu cumva să vă corupeţi şi să vă faceţi un chip cioplit... Deut. 4:15, 16.

Sora ei, Oholiba, a văzut lucrul acesta şi a fost mai stricată decât ea în patima ei... Ezec. 23:11.

Ţi s-a îngâmfat inima din cauza frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea din cauza splendorii tale... Ezec. 28:17

    Aşa cum se va vedea în continuare, 'stricarea' oraşului şi a templului este o corupere religioasă, o apostazie de la loialitatea şi închinarea exclusivă la Dumnezeu.

▲

"Jumătate" în loc de "la jumătatea" (9:27)

    În timp ce multe versiuni (KJV, NAS, NIV, etc.) vorbesc despre încetarea jertfei şi darului de mâncare "la jumătatea săptămânii", Daniel 9:27 spune conform textului ebraic (BHS):

    "Şi va pune în vigoare un legământ pentru [cei] mulţi o săptămână, şi jumătate a săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare..."

    Prepoziţia "la" nu există în textul original! Implicaţia este mare pentru că pasajul indică în acest caz o sistare temporară a jertfei necurmate, în loc de una definitivă. În plus, această sistare a jertfei necurmate pentru jumătate de săptămână, urmată de aşezarea urâciunea pustiirii, poate avea loc în oricare dintre cele două jumătăţi ale săptămânii 'legământului'.

BBE Şi un ordin strict va fi emis împotriva numărului mare pentru o săptămână; şi astfel pentru jumătate
a săptămânii ofranda şi ofranda de mâncare vor ajunge la încetare; şi în locul ei va fi un lucru necurat cauzator de frică...

TNK Timp de o săptămână el va face un legământ ferm cu mulţi. Pentru jumătate de săptămână va opri
sacrificiul şi ofranda de mâncare. La colţul altarului va fi o urâciune îngrozitoare...

NJB El va impune o alianţă fermă cu mulţi oameni pentru intervalul de o săptămână; iar pentru intervalul
de o jumătate de săptămână va opri sacrificiul şi darul de mâncare...

NAB Pentru o săptămână el va face un pact ferm cu cei mulţi; O jumătate de săptămână va aboli
sacrificiul şi darul de mâncare...

CJB El va face un legământ puternic cu conducători pentru o săptămână [de ani]. Pentru jumătate
de săptămână va opri sacrificiul şi ofranda de grâu...

ERV, ESV, JPS, NRS, RSV
Şi el va face un legământ ferm cu mulţi pentru o săptămână: şi pentru jumătatea săptămânii va cauza să
înceteze sacrificiul şi darul de mâncare...

▲

Textul după BHS (Daniel 9:24-27)

    Introducând aceste corecţii esenţiale în text, versetele 24-27 sună astfel:

24 Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, pentru a se completa răzvrătirea, şi pentru a se termina [de comis] păcatul, şi pentru a se ispăşi [prin suferirea mâniei] vina pentru nelegiuire, şi pentru a se aduce dreptatea pentru timpuri indefinite, şi pentru a se sigila viziunea şi profetul, şi pentru a se unge Sfânta Sfintelor.

25 Să ştii şi să înţelegi: De la ieşirea cuvântului pentru restabilirea şi [re]zidirea Ierusalimului, până la [un] uns, conducător, [vor fi] şapte săptămâni. Şi [timp de] şaizeci şi două de săptămâni, va fi rezidit [cu] piaţă şi şanţ [de apărare], dar în timpuri de strâmtorare.

26 Şi după aceste şaizeci şi două de săptămâni, unsul va fi eliminat, şi [conducerea] nu va fi a lui. Poporul unui domn care vine, va corupe oraşul şi sanctuarul, şi sfârşitul lui va fi în potop [de corupţie]; şi până la sfârşitul confruntării sunt hotărâte pustiiri.

27 Şi va pune în vigoare un legământ pentru [cei] mulţi o săptămână, şi jumătate a săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare. Şi pe aripă [va pune] o urâciune care pustieşte; şi astfel până la completare ceea ce a fost hotărât va fi vărsat asupra celui pustiit.

    De ce un număr important de versiuni biblice nu urmează textul masoretic? Motivul este consensul doctrinar care s-a sacralizat de secole între biblişti referitor la profeţia "unică" care indică anul primei veniri a lui Mesia. Cei aproape 500 de ani necesari se obţin dacă se urmează redarea din Septuaginta care interpune până la mesia 7 şi 62 săptămâni.

    Pentru comparaţie în ce priveşte "libertatea" de traducere, mai jos este reprodus acelaşi pasaj din Septuaginta:

 (The English Translation of The Septuagint Version of the Old Testament by Sir Lancelot C. L. Brenton, 1844, 1851, published by Samuel Bagster and Sons, London [LXE])

24 Şaptezeci de săptămâni au fost determinate asupra poporului tău şi asupra cetăţii sfinte pentru ca păcatul să fie încheiat, şi pentru a sigila nelegiuirile, şi pentru a şterge fărădelegile, şi pentru a face ispăşire pentru fărădelegi şi pentru a aduce dreptatea veşnică, şi pentru a sigila viziunea şi profetul, şi pentru a unge Sfânta Sfintelor

25 Să ştii şi să înţelegi, că de la ieşirea poruncii pentru răspuns şi pentru construirea Ierusalimului până la Cristos prinţul [vor fi] şapte săptămâni, şi şaizeci şi două de săptămâni; şi apoi [timpul] se va întoarce, şi strada va fi construită, şi zidul, iar timpurile vor fi la limită.

26 Şi după cele şaizeci şi două de săptămâni, cel uns va fi distrus, şi nu este nicio judecată în el: şi el va distruge oraşul şi sanctuarul împreună cu prinţul care vine: ei vor fi stârpiţi cu un potop, şi la sfârşitul războiului care se va termina repede el va destina [oraşul] pustiirilor.

27 Şi o săptămână va stabili legământul cu mulţi: şi la mijlocul săptămânii jertfa mea şi ofranda de băutură vor fi înlăturate: iar pe templu [va fi] urâciunea pustiirilor; şi la sfârşitul timpului va fi pus capăt pustiirii.

    Ca un exemplu că acurateţea lasă de dorit în acest pasaj, LXX traduce prin "împreună cu" ceea ce în textul masoretic este "popor" (v. 26). Dacă eliminăm ca şi cauză preferinţa exegetică a traducătorilor, atunci eroarea este o confuzie lamentabilă între două cuvinte care în ebraica nevocalizată se scriu la fel.

▲

 "În anul dintâi al lui Darius, fiul lui Ahaşveroş, din sămânţa mezilor,

 care fusese făcut împărat peste împărăţia caldeenilor..."  - Da. 9:1

    Împărăţia caldeenilor a fost cucerită! Împăratul Babilonului nu mai este! Aşa cum se vede din rugăciunea consemnată în capitolul 9, Daniel era doritor să vadă sfârşitul "mâniei" divine după cei şaptezeci de ani de captivitate în Babilon şi restabilirea completă a Ierusalimului în gloria de odinioară ca regat independent al lui Dumnezeu.

    Am înţeles din cărţi că trebuiau să treacă şaptezeci de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului... m-am rugat DOMNULUI Dumnezeului meu... şi am zis: "Doamne, după toată dreptatea ta, te rog abate mânia şi furia ta de la cetatea ta, Ierusalimul, de la muntele tău cel sfânt; căci din cauza păcatelor noastre şi din cauza nelegiuirilor părinţilor noştri este Ierusalimul şi poporul tău de batjocură tuturor celor care ne înconjoară" (Dan. 9:2-4, 16)

    Răspunsul adus de "omul Gabriel" a fost în esenţă:

• Pentru o încetare completă a comiterii fărădelegilor şi a mâniei divine corespunzătoare, pentru o eliberare şi restabilire autentice, nu este vorba numai de 70 de ani, ci de 70 de "şapte". Altfel spus, marele duşman al Sionului, Babilonul ("împărăţia caldeenilor"), nu a fost eliminat de tot! Acum este sub steag persan, dar el mai are un rol de jucat în viitor printr-un prinţ al lui care va reveni pe scena lumii şi împotriva locului sfânt. Babilonul este capul de aur şi aceasta până în final când regatul lui Dumnezeu loveşte picioarele statuii (Dan. 2).

• Între timp 7 săptămâni vor trece de la 'ieşirea unui cuvânt' pentru reconstruirea Ierusalimului până la venirea unui conducător numit de imperiul persan. Timp de 62 de săptămâni Ierusalimul va fi reconstruit sub supravegherea acestui uns, după care conducerea legală a acestuia va fi uzurpată.  Aceasta se întâmplă în cursul ultimei săptămâni cu ajutor străin. 'Oamenii' unui domn care vine răspândesc corupţia şi apostazia în oraş şi la templu. Aceştia reuşesc să-i atragă pe cei mai mulţi într-o înţelegere timp de o săptămână şi, ca urmare a înţelegerii, acceptă sistarea jertfei neîntrerupte şi înlocuirea ei cu venerarea în templu a unui reprezentant de temut (urâciunea pustiirii) al domnului care vine. Persecuţia celor ce se opun ţine până ce vina pentru nelegiuire este ispăşită de tot prin suferinţă.

• În final, după mult necaz şi devastare, care vor umple măsura păcatelor, dar în acelaşi timp vor aduce ispăşire prin suferinţă, se va ajunge la încetarea completă a mâniei divine împotriva Ierusalimului. Împlinirea profeţiei se va încheia (sigila) cu ungerea sau redicarea Sfintei Sfintelor templului. La terminarea celor 70 de săptămâni, poporul lui Daniel şi Ierusalimul vor atinge o stare de dreptate absolută în faţa lui Dumnezeu, de această dată pentru totdeauna.

▲

Poporul unui domn care vine

         În versetele 25-27 se pot identifica mai multe "personaje": (1) un uns, conducător, care va fi eliminat, (2) un domn care vine, (3) poporul domnului care vine, (4) cei mulţi pentru care se pune în vigoare un legământ şi (5) o urâciune care pustieşte. Identitatea acestor personaje poate fi stabilită prin analogie cu alte pasaje profetice din Daniel şi Apocalipsa.

    Între biblişti există încă dezacord în ce priveşte 'persoana' care pune în vigoare legământul pentru cei mulţi. Unii consideră că este vorba despre "unsul" din versetul 26, iar alţii că este vorba despre "domnul care vine", menţionat în acelaşi verset.

    De vină este probabil întreruperea pe care o introduce numerotarea versetelor în traducerile moderne şi pronumele masculin "el" (în loc de 'acesta') care apare în cele mai multe versiuni biblice ("El va încheia un legământ cu mulţi"). Prea puţini asociază verbul din versetul 27 cu "poporul", care este subiectul logic al frazei. Vezi redarea paralelă de mai jos.

    Aşa cum se vede în coloana din dreapta, în redarea "necizelată" a textului ebraic poporul este cel ce pune în vigoare legământul. De altfel, "poporul" (domnului care vine) face patru acţiuni toate în succesiune logică:

    (1)  corupe oraşul şi sanctuarul

    (2)  pune în vigoare un legământ pentru [cei] mulţi o săptămână

    (3)  jumătate a săptămânii face să înceteze jertfa şi darul de mâncare.

    (4)  pe aripă pune o urâciune care pustieşte

    Ideea transmisă este că lucrurile în oraş se degradează progresiv şi ajung să culmineze cu aşezarea într-o parte ridicată a templului a unui idol viu. Acelaşi scenariu este descris în Daniel 11 şi Apocalips 13, 17. Prin analogie, element cu element, poate fi stabilită identitatea relativă a personajelor:

    În loc de "poporul unui domn", KTC şi TEV spun "armata", NLT şi LBV "armatele", iar NRS şi AAT "trupele". Conform BDB Hebrew Lexicon termenul ebraic pentru popor are şi sensul de "oameni din suită, însoţitori" (Gen. 32:8; 33:15; 35:6), "grup de luptători care urmează un lider" (Jud. 8:5; 2 Sam. 15:17) sau "forţă armată mobilă" (1 Sam. 11:11; 1 Reg. 20:10; Num. 20:20).

    Aceasta corespunde cu modul în care este descris "poporul" în Daniel 11:31 drept "nişte oşti trimise de el" [literal, (două) braţe provenind din el] şi în Apocalips 13:11 drept o fiară cu două coarne care lucra cu toată autoritatea fiarei dintâi. Mai târziu în Apocalips această fiară este numită un proroc mincinos (Apoc. 19:20). Un profet fals care combină în mod înşelător blândeţea şi autoritarismul, "trimis" înaintea unui mesia fals şi înfăptuind "semne mari şi minuni până acolo încât să înşele, dacă este cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi" (Mat. 24:24). Aparenţa este de miel, mesajul de balaur. Cine se apropie să asculte este "înghiţit". Etnia acestui "popor" este şi ea falsă şi amăgitoare aşa cum se va vedea în continuare.

    Isus şi apostolul Pavel s-au referit fiecare la profeţia lui Daniel ("Apocalipsa" zilelor lor) şi au confirmat acelaşi "scenariu". Isus a descris lucrurile care trebuie să se întâmple înainte de venirea Fiului Omului:

    Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi din cauza înmulţirii fărădelegii dragostea celor mai mulţi se va răci... De aceea, când veţi vedea "urâciunea pustiirii", despre care a vorbit prorocul Daniel, "aşezată în locul sfânt" (cine citeşte să înţeleagă!) atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi; ...pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare... (Mat. 24:11-22).

    Se regăsesc elementele cunoscute: corupţia şi fărădelegea, cei mulţi înşelaţi, "poporul" corupător ("mulţi proroci mincinoşi"), urâciunea pustiirii aşezată în locul sfânt. Aceasta din urmă ca element semnalizator că lucrurile au ajuns la paroxism, că pustiirea Ierusalimului, persecuţia celor fideli din cetate, este iminentă şi că aceştia trebuie să se refugieze în munţii din afară dacă vor să scape cu viaţă. Apostolul Pavel a explicat şi el că

     ziua Domnului... nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credinţă şi de a se fi descoperit omul păca-tului, fiul pierzării, care se împotriveşte şi se înalţă mai presus de tot ce se numeşte "Dumnezeu" sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în templul lui Dumnezeu, prezentându-se drept Dumnezeu... Venirea lui este prin lucrarea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi de puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nedreptăţii pentru cei care pier (2 Tes. 2:3, 4, 9).

    "Venirea lui este prin lucrarea Satanei (lit. a împotrivitorului)". Vezi articolul Omul fărădelegii. Împotrivitorul care 'lucrează', care face în mod concret semnele şi corupe prin amăgirile nedreptăţii este, aşa cum am văzut, "poporul domnului care vine", în Apocalips prorocul mincinos. Acesta "lucrează" cu toată autoritatea fiarei dintâi care, la rândul ei, are autoritatea de la balaurul babilonean supranumit Satan (împotrivitorul). - Apoc. 12:9; 13:2; compară Faptele 13:6, 8 şi 2 Timotei 3:8 referitor la lucrarea împotri-vitoare a prorocilor mincinoşi.

    Prin "locul sfânt" Isus a înţeles templul din Ierusalim, iar Pavel adunarea creştină pe care el a comparat-o cu un templu [gr. naos] în care Dumnezeu locuieşte prin spirit (Efes. 2:21, 22). "Aşa că se va aşeza în templul lui Dumnezeu" [gr. naos]. Această aplicaţie diferită a profeţiei lui Daniel din partea lui Isus şi Pavel se explică prin schimbarea de semnificaţie pe care a suferit-o "Ierusalimul" în ochii lui Dumnezeu între timpul aşezării urâciunii şi acela al convertirii lui Pavel: de la cel fizic la cel spiritual. Cei doi au vorbit în momente diferite şi au făcut aplicaţii diferite. Apocalipsul confirmă două aplicaţii pentru profeţia lui Daniel. Una trecută (faţă de data scrierii acestuia), prefigurativă, şi una viitoare (comp. Apoc. 11:8).

▲

Pe aripă o urâciune care pustieşte

În Matei 4:5 Isus este dus de ispititor pe streaşi-na [lit. aripa] templului pentru a se arunca de acolo în văzul mulţimii. În Septuaginta (în uz în secolul întâi) urâciunea stă pe templu [gr. hieron], adică pe sanctuar sau pe una din construcţiile anexe. TNK sugerează "la colţul (altarului)", probabil pentru că aşezarea urâciunii este menţionată în context cu sistarea jertfei necurmate. Ideea este în orice caz într-un loc înălţat şi astfel vizibil pentru închinători. În ilustraţia de mai sus (o reconstituire a templului din Ierusalim) pot fi observate mai multe asemenea locuri înălţate sau 'aripi' la care s-ar putea referi profeţia. Este interesant că Isus s-a limitat la a vorbi despre "locul sfânt", cu aluzie la templu în general.

    În Biblie idolii care reprezentau diferite "divinităţi" sunt numiţi urâciuni (Deut. 32:16; 1 Regi 11:5; 2 Regi 23:24; Ezec. 18:12). În seria de acţiuni pe care le întreprinde poporul domnului care vine se află şi instalarea unei asemenea urâciuni "pe aripă".

    Şi jumătate a săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare. Şi pe aripă [va pune] o urâciune care pustieşte (v. 27).

    Conform analogiei evidenţiate deja în secţiunea anterioară, acelaşi lucru este descris în 11:25 astfel:

    Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor profana sfântul locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza [ebr. natan] urâciunea care pustieşte.

    Verbul se regăseşte în Leviticul 26:1 în interdicţia dată de Dumnezeu cu privire la "aşezarea" de idoli în ţară:

    "Să nu vă faceţi idoli, să nu vă ridicaţi nici chip cioplit, nici stâlp de aducere aminte; să nu puneţi [natan] în ţara voastră nici o piatră împodobită cu chipuri, ca să vă închinaţi înaintea ei; căci eu sunt DOMNUL Dumnezeul vostru".

    De asemenea, în Apocalipsa 13:14, 15 acţiunea este descrisă în termeni asemănători:

    Ea [fiara care acţiona ca proroc mincinos] a zis celor care locuiesc pe pământ să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să şi vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei care nu se vor închina icoanei fiarei.

    Urâciunea este 'aşezată' şi 'însufleţită' pentru a decreta pustiirea sau persecutarea celor ce nu i se vor închina ei şi prin ea fiarei divinizate pe care o reprezintă. Ce poate fi această urâciune?

    În antichitate împăraţii romani obişnuiau să-şi asigure loialitatea populaţiilor din provincii dispunând ca o parte a serviciilor religioase să fie înlocuită cu arderea de tămâie în onoarea lor. Cum cezarul nu putea fi prezent peste tot  în persoană, acest lucru se făcea în faţa unor statui care-l reprezentau şi uneori în prezenţa reprezentanţilor locali. Ce-i ce organizau cultul cezarului se bazau pe propagandă, pe oferirea de avantaje sau, dacă exista opoziţie, pe braţul puternic al legii. Adesea se făceau abuzuri.

     Urâciunea din Daniel 9 pare să fie un organism viu pentru că are autoritate să vorbească şi să pustiască ea însăşi. Atât în ebraică cât şi în greacă sensul este "care cauzează pustiire". Tipul de pustiire poate fi ilustrat prin "devastarea" adusă de Saul atunci când persecuta adunarea creştină :

    Saul se învoise la uciderea lui Ştefan. În ziua aceea s-a pornit o mare prigonire împotriva bisericii care era în Ierusalim. Şi toţi, afară de apostoli, s-au împrăştiat prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei... Saul devasta biserica: intra prin case şi, târând pe bărbaţi şi pe femei, îi preda închisorii... Saul sufla încă ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului (Fap. 8:1, 3; 9:1).

    Aşa ca şi Saul care devasta 'suflând' ameninţarea şi uciderea (prin cuvinte şi acţiuni), icoana fiarei are 'suflare, vorbeşte şi face să fie omorâţi toţi cei ce nu i se închină' (compară Daniel, capitolul 5, unde duşmanii religioşi ai lui Daniel au obţinut emiterea unui decret imperial de interzicere a oricărei închinări diferite de aceea la rege).

Isus şi urâciunea pustiirii

    (Notă: Expresia este discutată ca şi tipar de aplicare, nu ca împlinire a profeţiei).

    Refugierea bisericii în afara Ierusalimului din cauza persecuţiei, menţionată în Faptele Apostolilor, este de asemenea o ilustrare a modului cum putea fi urmat sfatul lui Isus de a fugi în mod prevăzător la munţii din afara Ierusalimului la vederea urâciunii "stând" în locul sfânt (Vezi Comentariul la Matei 24:15). Adică în timp de persecuţie provocată chiar de conducerea compromisă, colaboraţionistă, a sistemului religios incluzând templul.

    Ideea este că atunci când se întâmplă aşa ceva, lucrurile sunt ajunse prea departe şi nu mai este ce îndrepta prin rămânerea pe loc. Reacţia potrivită la acel timp este refugierea. Persecuţia a fost deja suportată ca parte a luptei pentru "salvarea" sistemului ca şi loc sfânt al închinării curate (comp. Mat 24:9-15). Acum lupta este pierdută. Nu este nevoie de mai multe victime. Dumnezeu însuşi s-a îndepărtat de locul sfânt (comp. Ezec. 8:6).

    Isus a zis cu referire la acest semn sau semnal că cine îl vede şi înţelege sensul cuvintelor lui Daniel, să-şi salveze viaţa pe cont propriu, refugiindu-se. "Aşezarea" urâciunii pustiirii este ultima şi cea mai gravă din şirul de acţiuni pe care le intreprinde poporul domnului care vine. Profanarea îşi atinge maximul prin pustiirea celor care refuză să se închine la idol. "Şi pe aripă [va pune] o urâciune care pustieşte; şi astfel până la completare ceea ce a fost hotărât va fi vărsat asupra celui pustiit" (v. 27). A fost uciderea lui Isus "completarea"? Vezi Comentariul la Matei 23:32 despre 'umplerea măsurii'.

    În timpul lui Isus, idolul viu a fost "aşezat" în locul sfânt atunci când conducerea spirituală a naţiunii s-a transformat în colaboratoarea imperiului roman pentru opoziţia la regalitatea divină - prin predarea către reprezentanţii imperiului, pentru a fi ucis, a unsului mesianic şi dispersarea susţinătorilor acestuia. "Nu voi mai vorbi mult cu voi pentru că vine prinţul [domnul] lumii acesteia şi el n-are nimic în mine [nu există nimic comun între noi în ce priveşte tronul mondial, decât vrăjmăşia profetică din Geneza 3:15].

    Pilat şi Irod, care reprezentau puterea imperială, n-au acţionat împotriva lui Isus fără 'ajutorul' oamenilor domnului care vine. Cezarul (domnul) 'a venit' şi a intrat în locul sfânt, atunci când conducătorii religioşi le-au cerut reprezentanţilor lui din teritoriu să se implice în aspecte religioase ale Legii şi templului cu scopul eliminării unsului mesianic pentru Sion. Când mai marii spirituali ai Ierusalimului (în rol de proroc mincinos) au atras mulţimea de partea lor şi au determinat-o să strige, "noi n-avem alt împărat decât cezarul", urâciunea a fost aşezată în locul sfânt ca obiect de închinare. Înaintea sau în locul lui IHVH a cărui prezenţă era în locul preasfânt pe aripile heruvimilor (comp. Luca 16:15). Cel respins şi înlocuit a fost nu atât Mesia, cât Dumnezeul naţiunii, Marele Rege, pentru că Isus a spus: "Cine mă primeşte pe mine, primeşte pe Cel ce m-a trimis pe mine" (Ioan 13:20; Mat. 5:34, 35; comp. 1 Sam. 8:7).

Isus şi "etnia" poporului

    Isus a vorbit despre urâciunea pustiirii în contrast cu locul sfânt (Vezi Comentariul la Matei 24:15, 16). După "aşezarea" ei, locul devine evident unul profanat şi este nevoie de o curăţire sau rededicare. "Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte... pentru a se termina [de comis] păcatul...  şi pentru a se unge Sfânta Sfintelor" (Dan 9:24). Un motiv în plus al profanării locului sfânt, dincolo de faptul că este vorba de un idol abominabil, este că puterea reprezentată de acesta este una străină. Simpla prezenţă a păgânilor în locul sfânt este privită în Scriptură ca o profanare (Ps. 79:1). Au fost prezente "naţiunile" în locul sfânt la respingerea lui Mesia? (comp. Apoc. 11:2).

    Cu privire la ceea ce urma să se întâmple în legătură cu moartea lui, Isus le-a spus celor doisprezece discipoli ai lui: "Iată, ne suim la Ierusalim şi tot ce a fost scris prin proroci despre Fiul Omului se va împlini. Căci va fi dat în mâinile neamurilor; ...[acestea] îl vor omorî" (Luc. 18:31-33).

    Întrucât în relatarea paralelă din Matei 20:18, 19 Isus spune că în primă fază "Fiul Omului va fi dat preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor; ei îl vor condamna la moarte", ideea care se desprinde este că aceşti lideri religioşi sunt în categoria oamenilor domnului străin sau "oşti trimise de el (lit. 'braţe din el')". Devenind o prelungire a puterii imperiale, a cezarului, de a cărui 'venire' vorbea Isus (Ioan 14:30), conducătorii religioşi ai naţiunii au încetat să mai fie 'iudei' din punct de vedere profetic. Nu numai Isus (care a vorbit despre părăsirea Iudeii), dar şi apostolii au înţeles în acest fel lucrurile. Ei au aplicat Psalmul 2 (care menţionează neiudeii, "neamurile") la opoziţia organizată în Ierusalim împotriva lui Isus:

    Tu ai zis prin Duhul Sfânt, prin gura părintelui nostru David, slujitorul tău: "Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii pământului se aflau acolo şi domnitorii s-au unit împotriva DOMNULUI şi împotriva Cristosului său". În adevăr, împotriva Robului tău celui sfânt, Isus, pe care l-ai uns tu, s-au însoţit [synagoo, s-au adunat împreună] în cetatea aceasta Irod şi Ponţiu Pilat cu păgânii şi cu popoarele lui Israel, ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna ta şi sfatul tău (Fap. 4:25-28).

     Printr-o analogie simplă, "păgânii" din cuvintele de mai sus, care acţionează împotriva "celui sfânt", pot fi identificaţi cu 'oamenii' sau poporul domnului care vine. Vezi tabelul de mai jos:

   Pentru a descrie 'alianţa' realizată de conducătorii religioşi între împăraţii pământului (domnul care vine), reprezentaţi de demnitarii locali, şi popoarele lui Israel (cei mulţi), este folosit verbul synagoo (a se aduna împreună) de la care este derivat sinagogă, cuvânt folosit de iudei pentru a-şi denumi locurile de adunare. În Apocalips 2:9 se spune în mod interesant: "Ştiu necazul tău... din partea celor care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei [adversarului]" (Apoc. 2:9). Etnia falsă a 'iudeilor' care l-au dat la moarte pe Isus este în armonie cu descrierea lor în profeţia lui Daniel drept poporul domnului străin şi în Apocalipsa ca un proroc mincinos.

 ▲

Legământul pentru cei mulţi

    "Poporul unui domn care vine... va pune în vigoare un legământ pentru [cei] mulţi o săptămână". Considerând că subiectul logic este domnul care vine, şi că acest domn a venit deja, cele mai multe traduceri vorbesc despre un legământ încheiat de acesta "cu" cei mulţi. "El va încheia un legământ cu mulţi" (VDC). Aşa cum am văzut însă, artizanul legământului este poporul domnului care vine, iar legământul este anterior acestei 'veniri'. Prepoziţia ebraică este "pentru". Un legământ instituit pentru cei mulţi, în realitate un angajament unilateral al acestora faţă de domnul care vine.

    Cuvintele paralele profetic din Apocalips 13:16, 17 ne dau o idee despre natura "legământului" şi modul în care este pus în vigoare:

    Şi face ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta.

 BBE spune: "Şi un ordin puternic va fi emis împotriva numărului mare pentru o săptămână". Multe alte versiuni biblice vorbesc despre un legământ ferm sau puternic (). NJB: "El va impune o alianţă fermă cu mulţi oameni". Verbul ebraic este gabar, a fi puternic, a prevala, a se impune, aici cauzativ, a face să fie puternic, a impune. Condiţionarea libertăţii de a cumpăra sau vinde de un insemn dă de înţeles că este vorba despre un despot cu pretenţii de divinitate faţă de care se legiferează obligativitatea declarării publice a supunerii sau apartenenţei (Dan. 11:37; comp. Mal. 2:11). Vezi Pe mâna dreaptă sau pe frunte.

    'Cumpărarea şi vinderea' sunt simbolul relaţiilor interumane, începând de la cele economice care asigură subzistenţa până la cele sociale. Interzicerea acestora înseamnă excluderea din societate şi condamnarea la înfometare şi moarte. Intrarea în acest "legământ" înşelător (în care cei mulţi din Israel primesc un drept care de fapt era al lor) înseamnă indirect o părăsire a legământului ancestral care prevede închinarea exclusivă la IHVH şi supunerea faţă de unsul desemnat de el. Acum putem avea o perspectivă de ansamblu asupra cuvintelor care au fost citate parţial din Daniel 11:30-32:

    Şi, mânios împotriva legământului sfânt, el [împăratul de la miază-noapte] va lucra, se va reîntoarce [devenind astfel 'domnul care vine'] şi îşi va îndrepta atenţia spre cei care vor părăsi legământul sfânt. Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor profana sfântul locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea care pustieşte. Va ademeni prin linguşiri pe cei care rup legământul. Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor acţiona.

    Planul domnului care se reîntoarce sau 'vine' (cu o nouă strategie) este cucerirea naţiunii prin subminarea loialităţii membrilor ei faţă de "legământul sfânt". "Îşi va îndrepta atenţia spre cei care vor părăsi legământul sfânt". "Va ademeni prin linguşiri pe cei care rup legământul". Ceva asemănător cu "învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să arunce o cursă înaintea fiilor lui Israel, ca ei să mănânce din lucrurile jertfite idolilor şi să comită desfrânare" şi astfel să se îndepărteze singuri de protecţia lui Dumnezeu (Apoc. 2:14). În Daniel 8:23-25 se spune într-o perspectivă apropiată:

    Se va ridica un împărat cu faţa arogantă şi cunoscător al enigmelor [lit. înţelegând lucrurile ascunse]. El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuşi; el va face pustiiri de necrezut, va prospera, va acţiona, va distruge pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor. Prin inteligenţa lui va face să prospere înşelăciunea în mâna lui; se va înălţa în inima lui; şi prin prosperitatea lui [lit. în (timp de) linişte] va strica pe mulţi; şi se va ridica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit fără mână de om.

    Trimiterea de "oşti" care să impună un jurământ de credinţă faţă de el în schimbul integrării în societatea prosperă este una dintre înşelăciunile rafinate ale acestui împărat versat în lucruri ascunse (JPS stratageme, NAS intrigi, NWT lucruri ambigue). Cei mulţi sunt atraşi prin linguşiri să rupă legământul. Poporul sfinţilor, asemenea celor "puternici" sau invincibili prin forţa brută, este atacat prin lucruri ascunse.

    Legământul este un 'lucru ascuns' sau ambiguu pentru că, în timp ce în cuvinte pare să urmărească scopuri benefice, ascunde o intenţie malefică, aceea de a compromite relaţia poporului sfinţilor cu Dumnezeul lor şi astfel îndepărtarea acestora de sursa ocrotirii. 'În timp de linişte va strica pe mulţi', adică în timp ce naţiunea se va simţi în siguranţă din partea duşmanilor ei, în timp de relaxare. Acelaşi cuvânt este folosit în Proverbele 17:1 pentru a descrie liniştea unui cămin în care nu există stări conflictuale: "Mai bine o bucată de pâine uscată, cu pace, decât o casă plină de cărnuri, cu ceartă".

    În tot acest timp naţiunea nu va fi subjugată în totalitate. Faţă de "cei mulţi" care vor fi prinşi în cursă, majoritatea, va exista o minoritate care nu va putea fi 'ademenită prin linguşiri să rupă legământul sfânt' pentru a accepta legământul cu domnul care vine. "Aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor acţiona" (Dan 11:32). Vezi Numărul majorităţii.

Timp de o săptămână

     Se crede în general că durata de o săptămână este cunoscută şi stipulată ca atare la încheierea legământului compromiţător şi că apoi, după ce ambele părţi au fost de acord cu ea, nu este respectată de către una dintre ele. Aceasta însă ar însemna că domnul care vine s-ar mulţumi cu loialitatea temporară a naţiunii subjugate prin legământul cu el. În realitate timpul de o săptămână nu este cunoscut dinainte. El este intervalul în care se reuşeşte impunerea constrângerii până la intervenţia salvatoare a lui Dumnezeu (comp. Dan. 7:21, 22).

    Timpul de o săptămână depinde de calendarul profetic al lui Dumnezeu care a alocat 70 de săptămâni pentru "a înceta fărădelegea... şi pentru a unge sfânta sfintelor". Săptămâna legământului ridică totalul la 70, dar nu se spune - cel puţin nu explicit  - că ea este a şaptezecea. Este posibil ca această săptămână să aibă o parte înainte de acest interval şi una la sfârşitul lui (1/2... + 7 + 62 +1/2) sau să aibă părţi inegale. În mod interesant fraza continuă vorbind despre o jumătate de săptămână. "Şi va pune în vigoare un legământ pentru [cei] mulţi o săptămână, şi jumătate a săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare".

     În Daniel se găseşte o aluzie la o "săptămână" în cele şapte timpuri din capitolul 4 şi la o jumătate de săptămână în cele trei timpuri şi jumătate din capitolele 7 şi 12. Întrucât cele 70 de săptămâni se termină cu ungerea sfintei sfintelor, acţiune care presupune reluarea jertfelor, şi jertfele sunt întrerupte pentru jumătate de săptămână, înseamnă că sfârşitul celor două intervale coincide: jumătatea de săptămână încheie pe cele 70.

(va continua)